Abdullah Zeneli: Glia albaneză - Mărturii dintr-un exod postmodern [RO]

Ardian-Christian Kuciuk

Longevitatea martorilor, sau „pâine pe cărţi”

  

De-a lungul veacului XX, cea mai tăioasă dilemă a balcanicilor – fiindcă a fi sau a nu fi nu prea a depins de ei, iar rata sinuciderilor în zonă a fost veşnic scăzută – a fost: a uita sau a nu uita. A uita puţin sau a nu mai uita. Istoria prea încărcată, imprevizibilă (zis şi necinstită), în mod tradiţional a izbutit să facă din frânturile de uitare oaze de rai. Iată şi un paradox ce tinde să devină secular: neasumarea frânturilor de rai acum, le unea pe acestea în ultimul apoi al vieţii, la graniţa dintre viaţă şi moarte, revelând o existenţă uneori prea bogată.

Nimeni nu poate nega astăzi că numărul dramelor, al tragediilor, al traumelor balcanice întrece sensibil numărul perioadelor de pace relativă, de linişte, de gândire limpede şi de independenţă. Anii se scurg într-un mod cu totul original înlăuntrul des-numitului Butoi cu Pulbere, aşa cum s-ar scurge şi pentru un om sechestrat într-un asemenea butoi şi ameninţat mereu cu aruncarea în aer, cu pierderea tuturor lucrurilor şi a fiinţelor dragi, cu răsturnarea sistemului de valori şi de vicii. Pentru mulţi balcanici, starea aceasta, tensiunea şi deznodământul angoaselor, s-au numit pribegie sau exil. De obicei, balcanicii au plecat din spaţiul făgăduit lor de către Dumnezeu obligaţi de neputinţa sau vina oamenilor, a semenilor, şi nici un pribeag nu poate fi judecat şi condamnat deoarece aceasta ar însemna să condamni pe cineva doar pentru că este mai sensibil decât altcineva, mai vulnerabil, înzestrat cu un depozit modest de îndurare sau / şi este ales să treacă prin proba exilului. Rămân în urma celor plecaţi, proiectându-se simultan în faţă, un trecut ce devine viitor, un viitor ce devine trecut, şi un prezent atoatecuprinzător, contopit în timpul transcendental. Şi bate un ceas în răstimpul exilului, ceas în care nu trebuie să mânuieşti cu măiestrie memoria, ci uitarea. Pentru că raportul memorie-uitare în fiinţa exilantului se răstoarnă, se reface, şi nu poate fi descifrată de cei care n-au cunoscut pe pielea lor aruncarea în aer, trezirea într-un spaţiu cu totul nou, necunoscut, poate neprietenos sau – în cazuri excepţionale – cât se poate de cunoscut. Putinţa de a te adapta, de a lua totul de la capăt este una imensă şi nu izvorăşte nicidecum de la om. Acesta abia atunci îşi dă seama că are un Dumnezeu în viaţă şi că ar fi fost chiar neant în absenţa Lui.

Exilul este un eveniment întru totul individual chiar şi când este masiv, anticipat sau impus de forţa împrejurărilor. Statisticile afirmă că în cei o sută de ani (dacă au fost doar o sută sau într-adevăr o sută) ai veacului trecut oamenii s-au mutat de la un spaţiu la altul, s-au întors în patrie sau şi-au găsit rostul în altă parte mai mult decât în tot restul istoriei omenirii. Dezrădăcinarea a fost salvatoare pentru unii şi distrugătoare pentru alţii. Unora le-a şters numele de pe lista Suflului Viu, pe când altora le-a dat nume nemuritoare. Patetismul acestei viziuni este înrădăcinat în însuşi fenomenul dezrădăcinării, într-atât de individuală este experienţa respecti-vă. Nu poţi înţelege, nu poţi purta povara celui dezrădăcinat, dacă nu te-ai simţit vreodată în locul lui, părăsit de rădăcini sau lipsit de un pământ în care să ţi le poţi înfige. Obsesia comodităţii, lupta pentru supravieţuire şi îndestulare materială, extirpă din omul contemporan simţul dezrădăcinării şi chiar simţul dezrădăcinării potenţiale. Angoasele lui sunt şi aşa numeroase. El nu mai este dispus să dobândească experienţă dureroasă de la alţii, căci crede că îi este suficientă suferinţa proprie. Crezul acesta se întăreşte cu ritmul cu care omul devine din ce în ce mai suficient sieşi, adică din ce în ce mai egocentric. Şi tocmai economisirea aceasta a durerii, neîmpăr-tăşirea durerii altuia, ne îndepărtează de alţii, atinge extrema, ne îndepărtează de noi înşine, ne înstrăinează de această lume şi poate şi de lumea cealaltă. Să trăieşti doar pentru a supra-vieţui, când altul se zbate doar să supravieţuiască, şi să negli-jezi suferinţa lui într-o asemenea măsură încât s-o consideri inventată, stau dovadă că singurătatea crâncenă a omului contemporan este, de fapt, o ignoranţă crescândă. Această ignoranţă creează şi hrăneşte un întreg univers de prejudecăţi, pseudo-demiurgică şi, deci: tiranică. Ea refuză să accepte că unii sunt mântuiţi prin tragedii, iar alţii pier ecaxt pentru că neagă tragediile celor dintâi. Şi în timp ce unii, presimţind dizolvarea identităţii în neant sau neputinţa de a-şi asuma greşelile, nepăsarea, insensibilitatea etc, inventează trecut, alţii au parte de atâta dramă, încât se simt uneori neputincioşi s-o transpună în cuvinte.

Dar de ce trebuie cuvântată iară suferinţa?! O bună cantitate a ei pare să se fi imprimat deja în genele noastre şi generaţiile viitoare se nasc împreună cu ea. Nu cumva viaţa lor este pe nedrept împovărată de transmiterea unor suferinţe din trecut. Poate fiecărei generaţii îi prisoseşte suferinţa ei. Dar individul nu este întreg dacă nu-şi asumă trecutul poporului din care provine. Tendinţa tinerilor de azi, în marea lor majoritate, este să se creadă urmaşi direcţi ai Satului Global şi nu constructori ai lui. Ei exercită cu conştiinciozitate uitarea, dar nu ca să ajută catharsisul personal, ci ca să mărească, poate fără a realiza, ignoranţa, aceeaşi ignoranţă care i-a chinuit pe părinţii, pe bunicii şi pe idealiştii lor strămoşii. Trăim în epoca mărturisirilor: din toate direcţiile, în fiecare ceas, ca într-un auz ieşit de sub control şi care nu mai este în stare să asculte sau să producă tăcerea, aproape fiecare individ simte nevoia să mărturisească, are acces în mass-media, îşi face publice amin-tirile, oferă date privind suferinţele, bucuriile, mizilicurile din trecut ş.a.m.d. Asta se întâmplă din cauza deformării fără precedent prin care a fost zis să treacă Informaţia de-a lungul secolului trecut. Zbătându-se să câştige războiul rece şi să-l fabrice pe sinistrul Om Nou, refuzând sensibilitatea în numele stomacului, locuitorul secolului XX, de voie sau de nevoie, a sfârşit prin a(-şi) sechestra Informaţia la toate nivelurile şi în aşa fel, încât Informaţia l-a lăsat să se descurce singur, iar el se chinuie acum să-şi revină, să învie echilibrul primordial grav lovit de dezinformare, neinformare la timp, proastă informare etc. Oare astfel e pe cale să apară o nouă omenire, o nouă civilizaţie, despărţite şi izolate de adevăr?! Cum va exista acestea de vreme ce Adevărul trebuie asumat chiar dacă te-ai născut după consumarea unor evenimente şi practic n-ai avut nici o influenţă asupra lor?! Se poate afirma că ai avut o influenţă, deloc neglijabilă, pur şi simplu fiind prezent, poten-ţial, în visele, în pântecele, în gena celor ce au suferit atunci. De aceea învăţarea şi încredinţarea adevărului istoric de la o generaţie martoră la una proaspăt născută, mai ales în Balcani, sunt hotărâtoare, din cel puţin două motive: ca tragediile să nu se mai repete nici măcar în formă de comedii, iar dacă e să se repete vreodată, oamenii să fie cât mai pregătiţi. Este, de fapt, un antrenament, un ritual, o desăvârşire a genei; este anihilarea lentă a fatalităţii din parabola peştişorului care, având o memorie foarte slabă, nu mai ţine minte că, dacă va înghiţi momeala, va ajunge excrement de om, la fel cum li s-a întâmplat tuturor generaţiilor de peşti care au ştiut asta, dar n-au ţinut minte pe moment.

În absenţa unor martori oculari, chiar şi cataclismele ar fi fost înghiţite de uitare şi nu sunt puţini cei care cred că memoria reprezintă, de fapt, rădăcina nefericirii noastre. O memorie bună revelează un om sau un popor mai puţin păcătos, deloc nefericit, chiar dacă acest popor a trecut sau trece prin calvarul istoriei. În asemenea cazuri, memoria menţine un echilibru special, păstrând cu acelaşi devotament tot ceea ce ai făcut şi tot ceea ce ţi-a făcut altul. Doar acest echilibru ocoleşte paranoia masivă, mitologizarea toxică, fetişizarea sau idolatria şi reduce spaţiul ocupat treptat de ignoranţă. Anul 1999 a înviat echilibrul într-una din zonele balcanice în care s-a suferit constant şi enorm: Kosova. Aproape un milion de kosovari au fost ameninţaţi cu moartea reală, imediată, cu aruncarea în aer a tot ceea ce agonisiseră timp de o viaţă (plătită cu atâtea morţi, pribegi şi dureri), şi au luat calea spre cealaltă parte a pământurilor albaneze. Albania oficială devenise pentru ei un vis. Suferiseră timp de secole şi existenţa statului albanez însemna pentru ei un spaţiu de siguranţă, de recunoaştere, de frăţie. Erau legaţi din naştere de acel spaţiu, prin sânge, prin limbă, prin identitate istorică şi a suferinţei la fel cum este legat de partea sudică a pântecelui mamei geamănul care a nimerit să crească în partea nordică a aceluiaşi pântece. Graniţa dintre cele două spaţii, mai ales în timpul dictaturii, băuse prea mult sânge din amândouă părţile. Albanezii se străduiau să ajungă în Kosova, crezând că acolo, ca în toată fosta Iugoslavie, era mai multă libertate, iar kosovarii credeau că Albania lui Hogea era chiar o oază de rai, treceau graniţa şi se trezeau în închisorile comuniste, intero-gaţi, torturaţi, executaţi sau daţi înapoi în schimbul unor fugari ce erau importanţi pentru statul poliţienesc hogean. În anul de graţie 1999, fulgerător, sute de mii de kosovari au trecut graniţa, în convoaie, în grupuri mici: copii, mame, bătrâni, fete, tineri, ajungând ca într-un coşmar dincolo, adică înlăuntrul aceluiaşi pântece. În istoria ultimelor decenii, apro-ape niciodată dincolo n-a însemnat tot aici ca în exodul kosovarilor. Aidoma unui fluviu de sânge, caravanele de kosovari au zguduit venele vlăguite de tranziţie ale Albaniei postcomuniste, arătându-i lumii întregi ce înseamnă şi cum este să te reîntâlneşti cu geamănul după jumătate de secol interzis. Cei smulşi din pământurile, casele şi vieţile lor, au fost găzduiţi imediat în oraşele Albaniei, populaţia aproape s-a dublat, emoţiile au creat un nor străveziu de înălţare, de ocrotire, de traumă pentru cei care erau străini de subiect. Marea problemă a fraţilor reîntâlniţi, nu era hrana, apa, căldura, patul, ci neputinţa de a şti cât va dura exodul. Se vor mai întoarce kosovarii la vetrele lor devastate, profanate şi încinerate? Când? Care dintre cei rămaşi în Kosova supravieţuise? De unde să-ţi vină puterea atunci când ţi-ai consumat-o într-un exod forţat, într-o călătorie de coşmar, mereu sub sabia morţii deasupra capului, mereu suspendat între un pământ visat şi pământul tău rămas singur şi pustiu? Cu ce să ridici din pământul pustiit viaţa clădită timp de o viaţă?

În ultimul an al secolului XX, albanezii au fost mai aproape ca niciodată de Dumnezeu. Suferinţa, angoasele, vise-le, amărăciunile, dar şi fericirea fără seamăn a celor ce sunt aleşi să guste din nectarul martiriului, au fost lumina care i-a ajutat să fie oameni chiar şi atunci când a fi om înseamnă a fi mort. Mărturiile venite din sâmburele acelui nor de înălţare au fost cu miile şi au împânzit lumea pe toate căile, în scris, în vorbit, în filmat. Tendinţa firească a contemporanilor era să afle lucruri cât mai cumplite, poate ca să iasă la iveală cât poate duce omul. Cel mai greu era să găseşti în acea perioadă mărturiile unu om care să fi suferit aproape la fel cum ar fi suferit oricare european în condiţii similare. Abdullah Zeneli avea aproape 50 de ani, era scriitor apreciat, jurnalist, fondatorul Editurii „Gjon Buzuku” (una dintre cele mai prestigioase edituri ale culturii albaneze), tată a cinci copii, intelectual idealist şi slujitor al adevărului. Acum a trecut de 50 de ani, este scriitor apreciat, jurnalist, preşedintele Editurii „Gjon Buzuku”, tată a şase copii, intelectual idealist şi slujitor al adevărului. Între aceste două ipostaze aproape gemene ale existenţei sale însă, în afara unui nou copil, care i-a venit în lume ca pentru a sigila cu neuitare exodul, stă deschis în Memorie un spaţiu care s-a făcut de câteva ori timp şi invers, un coşmar ce s-a prefăcut în revelaţie, o revelaţie deja cristalizată în cărticica ce se îndreaptă acum către cititorul român. Acesta va fi surprins poate, când va întâlni admiraţia veşnică şi neprihănită a lumii albaneze faţă de cultura româ-nească şi Eminescu: „Sentimentele mele se adânceau spre soarta poetului Eminescu – afirmă autorul. Cu izbânzile şi durerile ce-l însoţiseră. Cu dorul romanticului pentru locul de naştere, de întreaga acea lume, scufundată-n negura amintiri-lor. (…) Nu există, nu, un sanatoriu care să-l vindece pe poet. Nici pe refugiat întru cea mai sfântă cauză a sa…” La o adunare literară dedicată lui Eminescu la Korça, Zeneli ascultă „O română, pe care, ciudat lucru, parcă o înţeleg. Mai ales că acele versuri le-am citit, probabil, în anul 1976. „Luceafărul” strălucea atunci în albaneză. La Prishtina, de care-mi aduc aminte cu atâta dor”.

Cartea este o frântură irepetabilă, insolită, de viaţă, dar care putea fi frântura fiecăruia dintre noi. Ea emoţionează prin puterea autorului de a nu-şi asuma decât un destin individual, de a vorbi doar în numele său personal, despre patrie, familie, sânge, dezrădăcinare, prietenie, ospitalitate, dezamăgire, himere, moarte, întoarcere, copii, bătrâni, tragedii consumate în tăcere. Este puterea de a relata cu maximă sinceritate, depăşind din start autocenzura care deseori nu este decât cosmetizare de imagine. Doar astfel, prin vocea unui singur om grăieşte con-ştiinţa unui neam întreg.

Evoc din carte şi o întâmplare ce poate (şi ar trebui) să zguduie: dezrădăcinatul, (refugiat în propriul pământ) intră într-o librărie, se uită la cărţi, îşi aduce aminte cu durere de propria bibliotecă rămasă departe, în mila soartei, şi cumpără câteva volume care îi sunt dragi. Cumpără cărţi cu banii de pâine. Şi poate nu-i mai rămân bani pentru pâine, dar are cărţi. El poate suporta orice foame, dacă are cărţi. Şi pleacă mai departe, fericit, ştiind că longevitatea martorilor oculari, a celor ce dau banii de pâine pe cărţi este, de fapt, longevitatea tuturor celor ce nu vor să-şi dea demisia irevocabilă de la Luciditate.

Bucureşti, iarnă 2006