Hiqmet Meçaj - Sinuciderea lumânărilor - antologie de autor [RO]
Hârtie
(Două cuvinte despre Tăcerea şi Metafora poetului albanez Hiqmet Meçaj)
Drumul meu de lumină să fie
chiar de m-ar ardea!
H. Meçaj
La începutul lunii iulie 1990, după o jumătate de veac de îndurare, umilinţe şi suportare a absurdului sângeros, albanezii au dărâmat zidurile ambasadelor străine din Tirana şi au cerut azil politic, sufletesc şi mintal în aceste insule parţiale ale libertăţii. La început, erau cu sutele. Priviţi cu ochii poeziei: ei au vrut să trăiască, fie şi temporar, atât cât durează scânteia unui vers, cu preţul libertăţii împuţinate şi chiar al vieţii, în singurele parcele oarecum libere ale propriului pământ, populate de diplomaţi străini care, cu mici excepţii, vedeau în misiunea de la Tirana o închisoare. Sutele au devenit mii când au cucerit vapoarele de la Durrës şi au străbătut Adriatica parcă atraşi şi călăuziţi de un vis biblic. Ajunşi în spatele mării (parcă libertatea stă veşnic la pândă doar în ţărmul celălalt), aceşti primi-marinari ai Europei Unite au fost adunaţi precum oile în stadioane, au fost spălaţi cu jeturi de apă, au fost dezinfectaţi, hrăniţi de sus, din elicopter – deşi veneau dintr-o conştiinţă copilărită de chinuri – şi unii au fost trimişi înapoi în ţărmurile de naştere, iar alţii împrăştiaţi prin centre de refugiaţi. Căderea de jure a comunismului a fost ameţitoare şi viitorul apropiat părea a fi mai mult un continent al contrazicerilor, decât o stare de spirit. Acest continent a fost numit mai târziu Tranziţie. Era un calvar să fii lucid într-un asemenea continent, şi era probabil o crimă să speri că, odată cu fuga atâtor suflete (un soi de spălare a suflării, nu a creierului), literatura albaneză, în doar unul, zece sau douăzeci de ani mai târziu, avea să explodeze ca una dintre cele mai bogate şi interesante literaturi din Europa. Se întâmpla întocmai aceasta, deşi mulţi scriitori, ziarişti şi cititori, înfioraţi de necunoscut, insistau să convingă că tot ce se putea face se făcuse deja, toate capodoperele fuseseră scrise, semnate şi traduse în zeci de limbi, turnătorii fuseseră sancţionaţi, rataţii îşi schimbaseră gândirea şi meseria, statuile geniilor vindecaseră cu umbrele lor plaiurile pline de conducători legendari şi martiri ai internaţionalismului proletar, într-o ţară ce se purta ca şi cum ar fi avut mai mulţi eroi, decât vii şi morţi.
În locul celor plecaţi, a năvălit dubla insomnie – a celor dezrădăcinaţi şi a celor rămaşi în pârnaia care, din ce în ce mai rar, se chema Patrie – precum şi acel fior ciudat al omului ce trebuie să recupereze în puţine săptămâni sufletul risipit şi închis ani de-a rândul. I-am putut întâlni atunci, graţie hârtiei şi cernelii, pe toţi marii noştri izolaţi în uitare, calomnii şi blesteme de bătaie lungă, de la Konitza la Camaj, descoperind uimiţi că, de facto, ne aflam cu mult mai sus şi mai departe decât ne închipuisem. Era un soi încă neînrădăcinat de înaltă trădare „faţă de patrie” să judeci lucid şi nepărtinitor opera, moralul şi mitomania unor corifei ai realismului socialist, dar era o şi mai înaltă trădare să nu afirmi că cei mai traduşi şi mai renumiţi scriitori albanezi ai epocii nu ridicaseră întreaga literatură la nivel cel puţin european, precum ne paralizaseră creierul lipitorii propagandei, ci că doar o introduseseră – în schimbul a ceva pe care numai ei o ştiu, sau pe care doar ei n-o ştiu – în atenţia mediei mondiale.
Între anii 1990 şi 2005, din Albania au plecat mii de intelectuali, poeţi, prozatori, istorici, traducători, pictori, sculptori, actori etc. Unii au plecat ca să supravieţuiască economic, alţii – artistic. Iar unii, cei puţini aleşi printre cei nenumăraţi chemaţi, au plecat să conserve şi să salveze esenţele culturii şi civilizaţiei de baştină. Unul dintre ei este, fără îndoială, HIQMET MEÇAJ*, născut în oraşul Vlora, pe malul Mării Ionice, la 2 mai 1944, emigrat în Grecia, întruchiparea scriitorului ce argumentează discret prin opera sa puterea retroactivă a talentului. Am aflat de el graţie internetului, spaţiu în care numeroşi mari autori de expresie albaneză şi-au găsit un pământ al făgăduinţei textuale, după ce s-a văzut clar că cenzura ideologică de altădată devenise şi mai agresivă, fiind acum şi una economică, dar şi idolatrică, să zicem. Am aflat atunci cu stupoare că Hiqmet Meçaj era un scriitor de primă mărime, poet şi prozator formidabil, dar şi un om de o bunătate care, în lumea scriitoricească, poate fi fatală. Şi parţial i-a fost.
Într-o scrisoare trimisă de la Atena, cu o modestie incredibilă, îmi mărturisea că el, „de vreo 40 de ani stătea la propriul colţ”. Datele biografice oferite pe coperţile volumelor erau destul de zgârcite. După citirea romanului „Păpuşile pădurii” – pe care l-aş număra oricând printre capodoperele prozei balcanice şi nu numai – împreună cu tata ne-am gândit să-i luăm un interviu in extenso pentru unul din numerele revistei Haemus. Am înţeles atunci că Meçaj, cu mult timp în urmă, de cum s-a văzut că este cel mai talentat poet al generaţiei sale, a fost trimis (citeşte: deportat, gonit) ca învăţător într-un sat în care primarul abia aştepta să reeduce un Puşkin. Iar ca să fii un Puşkin, după părerea primarului, nu trebuia decât să scrii poezii şi să ai părul oarecum lung.
„Puşkin” cel interzis înfruntă în singurătatea analfabetizantă a închisorii sale nedeclarate tot procesul spălării de creieri, toate coşmarurile fiinţei sensibile înconjurată de neciopliţi vinovaţi şi nevinovaţi, şi scapă nu doar cu viaţa, ci şi cu o mare literatură în gând. La o întrunire scriitoricească, omul care-l surghiunise la autodistrugere, fost luptător şi prozator obişnuit, i se confesează. Răspunsul poetului nu lasă loc de comentarii. „Tatăl meu a participat la trei războaie, spune. Unchiul meu a fost luptător antifascist. Voi i-aţi denigrat pe ei şi pe noi, copiii lor. L-aţi condamnat la moarte pe unchiul meu; pe tata (absolvise academia militară în Italia) l-aţi trimis la puşcărie când tocmai se pensionase; pe mine (…) m-aţi azvârlit prin noroaie”**.
- Dar… sămânţa bună dă mereu fructe bune, oriunde ai semăna-o, - crede Meçaj. De atunci m-am hotărât să creez în umbră, să-mi ocup propriul colţ, să scriu rar şi să public şi mai rar, numai pentru a exista. Am un vers care mi-e crez:
Calea mea, de lumină să fie
chiar de mă va arde!
Nici astăzi nu înţeleg de ce atâta mânie ucigătoare împotriva oamenilor care-şi slujeau cu atâta pasiune patria! Trebuia să fii prea puternic, jurat în adâncimi, ca să nu mori ca intelectual, să nu devii propria-ţi umbră. Mulţi au fost distruşi, unii au fost desfiinţaţi de patima beţiei, alţii au fost închişi, alţii au ajuns la spitale de psihiatrie sau au suferit traume până ce s-au sinucis”.
Jurat în adâncimi, cred că poetul a avut timp şi suferinţă să vadă cum „umbra morţii este singura lumină în iad” (Monsenior Ghika dixit). În afară de asta, a văzut scriitori care, cu moartea lor – sălbatică, stranie, inexplicabile, inuman de convingătoare, nebună, plănuită şi realizată de sclavii ideologiilor etc., - au ieşit brusc la lumină, înmuind inima de fier a oficialităţilor, spre a uda pe urmă privirea nisipoasă a cititorilor. A văzut scriitori care, cu viaţa lor, fără a se sătura de laude, premii şi decoraţii, se vindeau până când mureau toţi cei ce îi puteau cumpăra, iar această patimă înfricoşătoare de a se vinde li se desfăcea ca o rană şi în operă, unificând morala cu autentica valoare artistică. A văzut multe şi îndeaproape – doar umbra morţii, cea care face niţică lumină în iad l-a ocrotit. Şi acel sublim noroc atotfăcător al marilor scriitori, cunoscând bine speluncile şi găurile invidiei confrăţeşti, îl angajează ca profesor la un liceu seral din Vlora. Sub apăsarea şi tainicele revelaţii oferite de această lume mică, aproape mută, departe de zumzetul şi otrăvurile mediei, lui Meçaj i se revelează esenţa şi tehnicile microlumismului***, curentul literar şi artistic pe care îl lansează abia după stabilirea la Atena.
N-a crezut timp de nicio secundă, şi poate nici acum nu crede că se află în exil. O bunătate de monah, ispitele întunecate, dar şi de-versuri-aducătoare ale sărăciei, precum şi un lanţ de drame învinse în tăcere de prăpăstii, îl ajută să trăiască sufleteşte într-un fel de capsulă a dorului şi a înveşnicirii prin răbdare. „În Albania am fost ultima oară acum cinci ani, când mi-a murit mama, - mărturiseşte. Mama m-a onorat: s-a hotărât să moară cu doisprezece zile înainte ca permisul meu de şedere să expire. Astfel am reuşit s-o văd în ultimele clipe, iar ea n-a putut să mă vadă, deşi şi-a dat duhul în braţele mele. Vlora mi s-a părut un adevărat haos. Chiar şi marea fusese împărţită în parcele. Toţi prietenii mei intelectuali plecaseră, unii în exil, ca mine, alţii spre capitală. Vlora se repopulase. Peste tot mă întrebau pe mine băştinaşul: de unde eşti, bătrâne. M-am simţit mai exilat decât aici”****.
Am tot sperat că vom putea bea într-o zi o cafea la Atena, la Bucureşti, la Tirana sau oriunde altundeva. Căci mai ales „oriunde altundeva” trăiesc şi minunează versurile lui Hiqmet Meçaj, versurile ce sunt singura viaţă vizibilă a lui. Este o cafea specială, o cafea despre care, datorită vitezei cu care se spulberă anii, în aceste vremuri în care atlasele expiră mai repede decât buletinele, nimeni nu poate fi sigur că nu s-a prefăcut deja în altceva. Poate a devenit cerneală împietrită, una din acele cerneli ce seamănă mult cu cafeaua neagră, dar şi cu lichidul ce se scurge din cărbuni. Iată cum a început să curgă cerneala de scris prin venele lui Meçaj cu o jumătate de veac în urmă: „Trebuie să fi fost în clasa a doua. Şcoala noastră nr. 2 se afla în cartierul Muradie, lângă o moschee roşie. În jurul şcolii erau casele deja confiscate ale unor bogătaşi şi negustori. Prăvăliile lor fuseseră jefuite. Nu ştiam ce mai rămăsese înăuntru. Într-o zi, directorul şcolii mă scoate din clasă, împreună cu alţi doi elevi, ne duce la o căruţă trasă de doi cai şi ne ordonă să ajutăm căruţaşul. Acesta ne bagă într-una din fostele prăvălii. Era plină cu cărţi. Cărţi de la duşumea până la tavan. Era o adevărată hală. Ne ordonă să umplem căruţa cu acele cărţi. Ţin minte că unele volume erau atât de grele, încât abia reuşeam doi inşi să cărăm unul. Pe urmă, ne-am suit în căruţă şi ne-am distrat până la pista vechiului aeroport. Acolo am descărcat cărţile, căruţaşul le-a stropit cu benzină şi ne-am încălzit în flăcările cărţilor. Ce frumos ardeau cărţile, fără să se plângă, fără a scârţăi. Am făcut treaba asta de mai multe ori, timp de câteva zile. Tata mi-a găsit praf de cărbune pe haină şi m-a întrebat unde mă înnegrisem. I-am povestit. M-a întrebat de coperţile cărţilor şi, când i-am povestit de un bărbat cu o pălărie stranie, a strigat: Prostule, l-ai ars pe Bonaparte! M-am speriat şi i-am spus: Pe Bonaparte l-a ars căruţaşul, noi doar ne-am încălzit şi ne-am distrat în căruţă. Din acea zi, n-am mai participat la arderea cărţilor. Mai târziu, de ziua mea, tata mi-a adus trei volume ale lui Gorki şi m-a sfătuit să le citesc. Trebuie să te achiţi faţă de cărţi, altfel toată viaţa te va urmări blestemul lor! Am început să citesc aproape înfometat, mergeam la bibliotecă, împrumutam cărţi de la oameni înţelepţi. Nu alegeam nimic, important era să aibă litere şi să fie considerate cărţi. Pe atunci am început să scriu primele versuri, poate simţind că trebuie să achit datoria cărţilor arse în pista vechiului aeroport. Se pare că m-a prins blestemul lor, am devenit scriitor”.
Dar câţi muritori n-au ars mii de cărţi, nereuşind să devină mai mult decât nişte criminali, şi ce cărţi ar fi trebuit arse, ca să poţi deveni un scriitor ca Hiqmet Meçaj? Un poet care cunoaşte din rădăcini focul şi lumina; care şi-a adunat toată speranţa ca şi cum ar fi o inimă gravidă, în Hârtie, şi care poet nu se sfiieşte să ardă în lumină, dacă a lui cale rămâne de lumină. Poate pentru că Hiqmet Meçaj ştie să-şi (re)găsească patria în orice şi din orice să nască o întreagă patrie, o albaneză desăvârşită, Metafora. Aşa cum se va simţi până în măduva oaselor, indiferent de originea etnică a acesteia din urmă, după citirea versurilor lui Meçaj, după această Poezie plămădită într-o umbră-lumină de patruzeci de ani, se va observa clar că măreţia acestei creaţii – atât de tăcută şi-n tăcere crescută cu jertfe din cele pe care prezentul nici nu le vede şi nici nu le poate suporta – n-o pot avea decât Hârtia şi Albaneza.
* Se citeşte Hichmét Méciai. În afara corespondenţei, am consultat volumele Păpuşile pădurii, Sinuciderea lumânărilor şi Spre Nicăieri.
** Convorbire cu scriitorul Hiqmet Meçaj, Bucureşti-Atena, aprilie 2005, Haemus nr. 25.
*** În albaneză: mikrobotizëm.
**** Idem.
