Jeton Neziraj: Enea rănit - teatru [RO]





Jeton Neziraj*, dramaturg de expresie albaneză, este directorul artistic al Teatrului Naţional din Kosova. A scris 15 piese de teatru care au fost puse în scenă şi au fost prezentate în Kosova, Albania şi străinătate, fiind traduse în limbile engleză, franceză, macedoneană, slovenă, croată etc. Neziraj a colaborat cu companii cunoscute de teatru, printre care şi cu "Nomad Theatre" din Anglia (piesa "Lupta în vremea iubirii", cu "Markuz Zohner Theatre Compagnie" (piesa "Ultima cină") etc. Drama lui Neziraj "Alice doarme" a câştigat premiul I la concursul pan-naţional de teatru, organizat de prestigioasa editură "Buzuku". Scenarii ale lui Neziraj au fost de două ori premiate de către Ministerul Culturii din Kosova, în timp ce scenariul de lung-metraj "Măgarii graniţei" a câştigat anul acesta concursul Centrului Cinematografic din Kosova şi va fi realizat ca film în curând.
Jeton Neziraj este autorul a zeci de eseuri şi articole legate de teatru, publicate în periodice naţionale şi internaţionale de specialitate. Este, de asemenea, autorul unor monografii, printre care una dedicată faimosului actor kosovar Faruk Begolli. Neziraj este fondatorul şi conducătorul, pentru un timp îndelungat, al companiei de teatru Centrul Multimedia. La Facultatea de Arte a Universităţii din Prishtina, Neziraj predă disciplina dramaturgie contemporană.


T e a t r u

Traducere din originalul în limba albaneză:
KOPI KYÇYKU

Personajele:
Enea / Avdullah B.
Sadri B.
Generalul / Naşul
Doctorul
Bătrâna
Fata
Soldatul


Nota autorului:
Câteva dintre scene sunt inspirate din întâmplări reale şi din câteva poezii ale lui Marin Sorescu.
Piesa poate fi jucată (şi) de doar patru actori.
© Jeton Neziraj


Titlurile scenice


1 Prolog – harta istoriei
2 Doi necunoscuţi pe pământul necunoscut
3 Fata şi soldatul
4 Întâlnirea cu Doctorul
5 Sadri B. şi Bătrâna bocesc pierderea lui Avdullah
6 Visul lui Enea
7 Sadri B. şi Generalul
8 Căderea Troiei
9 Naşul
10 Enea şi Generalul
11 Ultimul monolog al lui Sadri B.
12 Autopsia cadavrului lui Enea
13 Epilog – ocrotirea păcii globale


1. PROLOG
HARTA ISTORIEI


[Generalul, singur pe scenă.]


- Când nu mă ia somnul noaptea, înainte să-mi închid ochii, iau şi mănânc o hartă de istorie, cu puţină apă, desigur... Cu puţină apă, deoarece vârfurile munţilor şi deşerturile îmi irită gâtul... Nu-i că mănânc toată harta dintr-o dată. De obicei, o împart în bucăţi mai mici. Încerc s-o împart în aşa fel, încât să nu separ oraşele, statele sau chiar continentele... De obicei, urmăresc cu atenţie liniile de graniţă şi, în timpul sfâşierii, mă străduiesc să nu-i rămân dator niciunui stat... Deşi, dacă aş vorbi de unde iese sufletul, ar trebui să accept că cea mai mare problemă o am cu statele mici... E groaznic când mă zbat să mănânc statele din Balcani! Croaţia are o graniţă cumplită şi trebuie să am mereu grijă, căci îmi alunecă mâna şi-i smulg Bosniei câte ceva din acel puţin litoral ce-l are. Albania, în schimb, e ceva mai lejeră... De fapt, cu Albania sunt de obicei mai generos. Când rup Albania, nu-mi pasă dacă rup în acelaşi timp şi bucăţi din Kosova, Macedonia, Muntenegru... Mâncarea hărţilor de istorie este o artă. Este ceva extrem de sfidător. Mâncarea teritoriilor de peste tot din glob, în miez de noapte, nu-i o chestiune prea plăcută... E ca atunci când vă doare capul şi trebuie să luaţi o pastilă foarte amară. Amărăciunea clipei totuşi este mai suportabilă decât durerea îndelungată. Dar, ca s-o zic pe cea dreaptă, uneori chiar îmi pare rău când îmi aduc aminte că vreun general exact aşa ca mine a smuls din faţa pământului Babilonia, Troia şi multe alte ţări ce nu s-au mai putut fi desenate pe hartă!



2. DOI NECUNOSCUŢI PE
PĂMÂNTUL NECUNOSCUT

[Avdullah B. şi Enea. Tărâm nisipos lângă mare. În jur, se văd rămăşiţele unei nave... Enea vorbeşte din valurile mării, pe când Avdullah B., învelit într-o pelerină cu semnul Crucii Roşii Internaţionale, îi stă alături.]


O, voi ruinelor din Troia şi voi flăcărilor
Unde trupul a lor mei s-a prefăcut în scrum şi cenuşă
Voi să fiţi martori că-n acea noapte
Când s-a prăbuşit patria, o clipă n-am ocolit
Nici armele, nici loviturile Danailor.
O, focuri veşnice, zeiţelor
Inviolabile, o, tu, altar cumplit
Şi tu, cuţitule, de la care am scăpat
Faceţi-vă martori şi-i trimiteţi lumii mesajul
Troia căzut-a, lăsat-am doar ruinele...
Şi sufletul acolo mi-am lăsat
Cel pe care (mă) vedeţi nu-i decât o masă de carne şi oase
Fără sânge şi fără suflare
Condamnat să umble-n lume
De la un timp la un alt timp
De la un trup la un alt trup
De la un foc la un alt foc...
[Tăcere. Avdullah B. Se ridică.]
- Unde ne aflăm, oare?
- Nu ştiu.
- O fi iadul?
- Poate.
- Dar cum e iadul.
- Nu ştiu, n-am fost niciodată.
- Poate ăsta este...?
- Cine?
- Iadul.
- Poate.
- Poate. Ia să mă uit un pic împrejur.
[Enea se suie pe spinarea lui Avdullah B. Şi priveşte în jur.]
- Ce vezi?
- Deşert... şi marea. Văd marea.
- Marea?
- Mai văd nişte urme de paşi, ale cuiva ce a mers prin deşert... Câteva pete de sânge...
- Eu urăsc sângele. Dă-te jos şi lasă-mă să mă sui şi eu pe spinarea ta şi să văd marea, să văd deşertul, să văd urmele paşilor, să văd petele de sânge...
- Vezi marea?
- Nu.
- Şi?
- Nu văd, nu văd nici deşertul, nici urmele paşilor, nici sângele... Văd doar întuneric. Nimic altceva.
- Pe acolo era marea, pe aici deşertul şi urmele paşilor şi petele de sânge...
[Scurtă pauză.]
- De ce nu încercăm să plecăm de aici?
- Nu putem. Am încercat de câteva ori. Şi nimic... mereu ne-am întors aici.
- Măcar să fi ştiut unde suntem.
- Măcar să fi ştiut cine suntem.
- Chiar, nici cine suntem nu ştim!
- De fapt, eu ştiu câteva lucruri despre mine. Ştiu unde am fost şi cine am fost.
- Dar nu ştii cum ai ajuns aici şi cine eşti acum?!
- Nimic. În afara unui ţipăt... Şi chipului lui tata. De fapt, nu ştiu dacă e chiar chipul lui tata. Dar îmi aduc aminte de chipul cuiva.
- Dar ţipătul?
- Nimic... Un ţipăt îndepărtat... Ca o ultimă voce înainte de moarte...
- Chiar, niciodată nu m-am gândit... Poate am murit şi aici e raiul?
- Crezi că raiul este aşa? Am crezut că-i altfel.
- Cum altfel? Tocmai ai zis că nu-ţi aminteşti nimic. Cum poţi şti atunci ceva despre paradis?!
- Nu ştiu... Poate e o viziune pe care tocmai am plămădit-o... Sau poate aici e infernul!
- Poate.
- Dar dacă suntem morţi, de ce ne tot dor rănile!
- De ce, crezi că pe cei morţi nu le dor rănile?
- Zic că nu. Ei sunt pur şi simplu morţi şi nu simt niciun soi de durere. De aceea, când oamenii obosesc şi se prăbuşesc de dureri, preferă moartea...
- Chiar, nu mă gândisem niciodată la aşa ceva.
[Scurtă pauză.]
- Ce-i?
- Ce-i?
- Nimic...
- Nimic?!
- Da, măi, nimic...
- Nu-mi pasă!
[Enea se întinde. Îl doare rana. Avdullah B. se ridică şi priveşte marea.]
- Aseară iar l-am visat pe peştele de aur
l-am prins cu cârligul meu ruginit
l-am tras cu putere
vroiam să-l îmbrăţişez, să-l muşc
strălucirea lui m-a orbit
nu mai vedeam albastrul mării
nu mai zăream soarele la orizont
i-am auzit vocea
n-a cerut să-l eliberez
nici eu nu i-am zis nimic de dorinţe ce mă copleşea
tu eşti rob mi-a zis
apoi mi-a atins hainele de pe trup
mi-a hrănit trupul cu ambrozie de zei
mi-a lins rănile unde mă muşcaseră alţii
şi m-am trezit îngrozit
cu hainele pe mine
cu rănile ce-mi sângerau
o mare
voi muri oare fără să prind peştele de aur
eu nu vreau să mor
eu nu sunt robul nimănui.


3. FATA
ŞI SOLDATUL

[Pe stradă. Soldatul este de pază. Intră fata cu o pâine în mână.]


- Oare sunt toţi soldaţii răi?
- Fireşte că nu.
- Tu eşti un soldat rău sau unul bun?
- Nu ştiu.
- De ce nu ştii?
- De ce întrebi atâta?
- Vreau să ştiu.
- Unde locuieşti?
- La clădirea aceea din faţă.
- Mergi la şcoală?
- Nu.
- De ce?
- Pentru că e război.
- Cine ţi-a zis că e război?
- Tata... toţi...
- Ce ţi-a zis tata?
- Să nu ies din casă, că-i război.
- Ce crezi că-i războiul?
- Te omoară soldaţii.
- Eu sunt soldat, vezi că nu te omor.
- Tu poate eşti soldatul cel bun.
- Ce ai acolo?
- Pâine.
- Cui i-o duci?
- Lui tata.
- Lui tata?
- Tata mi-a spus să mă duc să cumpăr pâine.
- Dar de ce n-a ieşit tata, ci te-a trimis pe tine?
- A zis că pentru adulţi e mai periculos.
- Dreptate a avut. Şi a făcut bine că n-a ieşit el. Eşti o fată curajoasă. Tatăl tău e mândru, pare-se, de tine.
- Nu vă înţeleg. Despre ce vorbiţi?
- Îţi plac basmele?
- Da, mult.
- Ia loc aici lângă mine şi ascultă un basm, pe care mie mi-l spunea bunicul.
- Bine.
- O bătrânică şi un bătrân avuseseră un fiu. Un fiu micuţ, cât un pumn. Bătrânul şi Bătrâna se pregăteau să meargă la înmormântarea Regelui care se prăpădise cu o noapte în urmă. Pe băiat îl sfătuiesc să aibă grijă de fasolele ce fierbeau în marele ceaun negru. După ce pleacă Bătrânul şi Bătrâna, Băiatul ia o scară şi se suie să amestece fasolele, dar, vai, îi alunecă piciorul, cade în ceaun şi moare. Şi se fierbe împreună cu ciorba de fasole. Seara, după ce-l înmormântaseră pe rege, Bătrânul şi Bătrâna se întorc acasă obosiţi de drum. Pun masa şi se aşează să ia cina. Cina li se pare mai gustoasă ca niciodată. În timp ce-şi înghite ultima gură de ciorbă, Bătrâna îşi aduce aminte că dimineaţa, la gătit, nu pusese nicio bucăţică de carne la ciorbă. Şi doar atunci îşi aduc aminte de Băiat. Încep să-l caute, dar nu-l găsesc nicăieri. Până la urmă, se hotărăsc să-l caute şi în marele ceaun negru. Se întristează când găsesc acolo un pantof al Băiatului.
- De ce-mi spuneţi acest basm?
- Nu ştiu. E prima oară că am spus un basm.
- Acum vreau să mă-ntorc acasă.
- Mai stai un pic!
- Trebuie să-i duc lui tata pâinea.
- Nu-ţi pare rău că pleci şi mă laşi singur?
- De ce să-mi pară rău?
- Pentru că n-am cu cine vorbi. Zidurile nu vor să stea de vorbă cu mine. Cerul şi nici aerul nu mă ascultă. Par a fi supăraţi pe mine.
- Poate aţi omorât vreun om şi toţi şi toate sunt supărate pe tine.
- Cum?!
- Aţi omorât vreun om nevinovat?
[Scurtă pauză.]
- Da.
- Sunteţi un om rău.
- Nu. Nu sunt un om rău. El vroia să mă ucidă primul, dar n-a reuşit. Atunci a trebuit neapărat să-l omor.
- De ce staţi aici? De ce nu plecaţi acasă?
- E război şi trebuie să rămân aici până se va termina războiul acesta.
- Aşteptaţi pe cineva?
- Da. Pe toţi masculii de peste 15 ani care trec pe aici, sunt obligat să-i opresc şi să-i trimit în altă parte.
- De ce faceţi asta?
- Pentru că aşa trebuie. De-aia se şi numeşte război.
- Când se termină războiul?
- Nu ştiu!
[Intră Avdullah B.]
- Ne-am făcut griji pentru tine!
- Eu am oprit-o. Stăteam de vorbă cu ea.
- Era coadă mare la pâine. A trebuit să aştept mult.
- Hai, vino acum!
- Unde doriţi să mergeţi?
- Acasă.
- Tatăl meu este bolnav şi trebuie să-i ducem pâinea.
- Permiteţi-ne să mergem acasă, vă rugăm!
- Trebuie să vă controlez. Fata poate pleca.
- Nu vreau să plec fără fratele meu.
- Plecaţi. Fratele va veni imediat.
- Vă rugăm, lăsaţi-mă să merg acasă. N-am făcut nimic.
- Fratele meu n-a făcut nimic.
- Du-te acasă şi aşteaptă să vină fratele! Tata te aşteaptă să-i duci pâinea.
- V-am spus mai devreme că sunteţi un om rău.
- Dacă o mai repeţi, am să-ţi ucid fratele. Uite aici, în faţa ochilor. Mai zii o dată. Sunt un om rău?
[Tăcere. După puţin timp.]
- Eşti un om rău.


4. ÎNTÂLNIREA CU
DOCTORUL


[O cameră de spital. Enea este răsturnat pe un pat.]


- Ajutor!
[Intră Doctorul.]
- Ah!
- Aveţi noroc!
- Ziceţi?
- La puţin timp, aţi fi murit.
- Poate!
- Bine atunci, permiteţi-mi să vă ajut!
- Vă rog, poftiţi!
- Poftim?
- Poftiţi, ajutaţi-mă!
- Da, aia şi făceam. Aveţi răbdare.
[Tăcere. Doctorul începe să-i mişte braţele.]
- Ah!
- Vă doare?
- Oh!
- Vasăzică: vă doare!
- Da!
- În mod normal nu trebuie să vă doară. E foarte ciudat. Căci, până la urmă, nu sunt decât nişte simple mişcări de braţe. Vă mai doare?
- Da!
- La naiba! Dar de ce vă doare?
- Trebuie s-o ştiţi!
- Poate din cauza rănii!
- Adică, aveţi o rană?
- Da.
- Asta nu mi-aţi spus-o.
- Am crezut c-aţi văzut-o.
- N-am văzut nimic. Nu trebuie să-mi ascundeţi nimic. Până la urmă, e spre binele dumneavoastră.
- Fireşte.
- Să n-o mai lungim degeaba. Unde vă doare acum?
- Nu mă mai doare nicăieri.
- Undeva trebuie să vă doară.
- Nu...
- Gata, domnule! Eu ştiu ce vorbesc. Sunteţi bolnav, sunteţi pe moarte şi musai undeva ceva vă doare. Îmi sabotaţi munca. De fapt, vă sabotaţi pe dumneavoastră înşine. Cum credeţi că vă pot vindeca, dacă nu-mi daţi detalii din boala pe care o aveţi, fără a localiza locul unde vă doare, plângându-vă că vă cauzez durere...
- Scuzaţi-mă, dar eu niciodată n-am spus că-mi cauzaţi durere.
- Ba da, da, aţi spus. Eu mă străduiam să vă cercetez rănile, iar dumneavoastră tunaţi acolo, prefăcându-vă că durerea-i aşa de mare, încât ea părea grotescă.
[Tăcere. Enea se ridică şi începe să se mişte.]
- Mă simt foarte bine.
- Nu, greşiţi.
- Simt, doctore, sunt complet vindecat...
- Nu vă mişcaţi mult, vă rog!
- M-aţi salvat, doctore.
- Încă nu.
- Credeţi-mă, doctore, totul este în regulă.
- Mai aveţi nevoie de îngrijirea mea. Întindeţi-vă!
- Doctore, sunt foarte bine.
- Întindeţi-vă!
- Păi, cum puteţi şti dumneavoastră mai bine decât mine?!
- Pentru că vă tratez.
- Plecaţi liniştit, doctore!
- Încă nu.
[Tăcere.]
- Nu aveţi deloc încredere în mine. Trebuie să mă credeţi. Permiteţi-mi să-mi fac datoria până la capăt! Durerea dumneavoastră poate a plecat temporar, dar, de fapt, ea nu vă va părăsi niciodată în întregime. Va fi pe acolo undeva, în tine.
[Tăcere.]
- Plecaţi, doctore! Lăsaţi-mă, nu-mi trebuie ajutorul dumneavoastră...
- Eu nu plec nicăieri.
- Dar nu-i nevoie, doctore.
- Ba e nevoie.
- Dar, vă rog, plecaţi!... Prezenţa dumneavoastră mă deranjează...
- Şi ce-mi pasă mie dacă prezenţa mea vă deranjează sau nu.
- Nu vă mai suport, doctore. Nu pot să mă uit la dumneavoastră.
- Nu-mi pasă. Datoria mea este să vă ofer ajutorul. Aţi cerut ajutor şi eu am venit să vi-l dau.
[Tăcere. Enea se întinde pe pat şi cade în transă.]



* Se citeste Ietón Nezírai.