Jeton Neziraj: Enea rănit - teatru [RO]
Jeton Neziraj*, dramaturg de expresie albaneză, este directorul artistic al Teatrului Naţional din Kosova. A scris 15 piese de teatru care au fost puse în scenă şi au fost prezentate în Kosova, Albania şi străinătate, fiind traduse în limbile engleză, franceză, macedoneană, slovenă, croată etc. Neziraj a colaborat cu companii cunoscute de teatru, printre care şi cu "Nomad Theatre" din Anglia (piesa "Lupta în vremea iubirii", cu "Markuz Zohner Theatre Compagnie" (piesa "Ultima cină") etc. Drama lui Neziraj "Alice doarme" a câştigat premiul I la concursul pan-naţional de teatru, organizat de prestigioasa editură "Buzuku". Scenarii ale lui Neziraj au fost de două ori premiate de către Ministerul Culturii din Kosova, în timp ce scenariul de lung-metraj "Măgarii graniţei" a câştigat anul acesta concursul Centrului Cinematografic din Kosova şi va fi realizat ca film în curând.
Jeton Neziraj este autorul a zeci de eseuri şi articole legate de teatru, publicate în periodice naţionale şi internaţionale de specialitate. Este, de asemenea, autorul unor monografii, printre care una dedicată faimosului actor kosovar Faruk Begolli. Neziraj este fondatorul şi conducătorul, pentru un timp îndelungat, al companiei de teatru Centrul Multimedia. La Facultatea de Arte a Universităţii din Prishtina, Neziraj predă disciplina dramaturgie contemporană.
T e a t r u
Traducere din
originalul în limba albaneză:
KOPI KYÇYKU
Personajele:
Enea / Avdullah B.
Sadri B.
Generalul / Naşul
Doctorul
Bătrâna
Fata
Soldatul
Nota autorului:
Câteva dintre scene
sunt inspirate din întâmplări reale şi din câteva poezii ale lui Marin Sorescu.
Piesa poate fi
jucată (şi) de doar patru actori.
© Jeton Neziraj
Titlurile scenice
1 Prolog – harta istoriei
2 Doi necunoscuţi pe pământul necunoscut
3 Fata şi soldatul
4 Întâlnirea cu Doctorul
5 Sadri B. şi Bătrâna bocesc pierderea lui Avdullah
6 Visul lui Enea
7 Sadri B. şi Generalul
8 Căderea Troiei
9 Naşul
10 Enea şi Generalul
11 Ultimul monolog al lui Sadri B.
12 Autopsia cadavrului lui Enea
13 Epilog – ocrotirea păcii globale
1. PROLOG
HARTA ISTORIEI
[Generalul, singur
pe scenă.]
- Când nu mă ia
somnul noaptea, înainte să-mi închid ochii, iau şi mănânc o hartă de istorie,
cu puţină apă, desigur... Cu puţină apă, deoarece vârfurile munţilor şi
deşerturile îmi irită gâtul... Nu-i că mănânc toată harta dintr-o dată. De
obicei, o împart în bucăţi mai mici. Încerc s-o împart în aşa fel, încât să nu
separ oraşele, statele sau chiar continentele... De obicei, urmăresc cu atenţie
liniile de graniţă şi, în timpul sfâşierii, mă străduiesc să nu-i rămân dator
niciunui stat... Deşi, dacă aş vorbi de unde iese sufletul, ar trebui să accept
că cea mai mare problemă o am cu statele mici... E groaznic când mă zbat să
mănânc statele din Balcani! Croaţia are o graniţă cumplită şi trebuie
să am mereu grijă, căci îmi alunecă mâna şi-i smulg Bosniei câte ceva din acel
puţin litoral ce-l are. Albania, în schimb, e ceva mai lejeră... De fapt,
cu Albania sunt de obicei mai generos. Când rup Albania, nu-mi
pasă dacă rup în acelaşi timp şi bucăţi din Kosova, Macedonia,
Muntenegru... Mâncarea hărţilor de istorie este o artă. Este ceva extrem de
sfidător. Mâncarea teritoriilor de peste tot din glob, în miez de noapte, nu-i
o chestiune prea plăcută... E ca atunci când vă doare capul şi trebuie să luaţi
o pastilă foarte amară. Amărăciunea clipei totuşi este mai suportabilă decât
durerea îndelungată. Dar, ca s-o zic pe cea dreaptă, uneori chiar îmi pare rău
când îmi aduc aminte că vreun general exact aşa ca mine a smuls din faţa
pământului Babilonia, Troia şi multe alte ţări ce nu s-au mai putut fi desenate
pe hartă!
2. DOI NECUNOSCUŢI PE
PĂMÂNTUL NECUNOSCUT
[Avdullah B. şi Enea.
Tărâm nisipos lângă mare. În jur, se văd rămăşiţele unei nave... Enea vorbeşte
din valurile mării, pe când Avdullah B., învelit într-o pelerină cu semnul
Crucii Roşii Internaţionale, îi stă alături.]
O, voi ruinelor din
Troia şi voi flăcărilor
Unde trupul a lor mei
s-a prefăcut în scrum şi cenuşă
Voi să fiţi martori
că-n acea noapte
Când s-a prăbuşit
patria, o clipă n-am ocolit
Nici armele, nici
loviturile Danailor.
O, focuri veşnice,
zeiţelor
Inviolabile, o, tu,
altar cumplit
Şi tu, cuţitule, de
la care am scăpat
Faceţi-vă martori
şi-i trimiteţi lumii mesajul
Troia căzut-a,
lăsat-am doar ruinele...
Şi sufletul acolo
mi-am lăsat
Cel pe care (mă)
vedeţi nu-i decât o masă de carne şi oase
Fără sânge şi fără
suflare
Condamnat să umble-n
lume
De la un timp la un
alt timp
De la un trup la un
alt trup
De la un foc la un
alt foc...
[Tăcere. Avdullah
B. Se ridică.]
- Unde ne aflăm,
oare?
- Nu ştiu.
- O fi iadul?
- Poate.
- Dar cum e iadul.
- Nu ştiu, n-am fost
niciodată.
- Poate ăsta este...?
- Cine?
- Iadul.
- Poate.
- Poate. Ia să mă uit
un pic împrejur.
[Enea se suie pe
spinarea lui Avdullah B. Şi priveşte în jur.]
- Ce vezi?
- Deşert... şi marea.
Văd marea.
- Marea?
- Mai văd nişte urme
de paşi, ale cuiva ce a mers prin deşert... Câteva pete de sânge...
- Eu urăsc sângele.
Dă-te jos şi lasă-mă să mă sui şi eu pe spinarea ta şi să văd marea, să văd
deşertul, să văd urmele paşilor, să văd petele de sânge...
- Vezi marea?
- Nu.
- Şi?
- Nu văd, nu văd nici
deşertul, nici urmele paşilor, nici sângele... Văd doar întuneric. Nimic
altceva.
- Pe acolo era marea,
pe aici deşertul şi urmele paşilor şi petele de sânge...
[Scurtă pauză.]
- De ce nu încercăm
să plecăm de aici?
- Nu putem. Am
încercat de câteva ori. Şi nimic... mereu ne-am întors aici.
- Măcar să fi ştiut
unde suntem.
- Măcar să fi ştiut
cine suntem.
- Chiar, nici cine
suntem nu ştim!
- De fapt, eu ştiu
câteva lucruri despre mine. Ştiu unde am fost şi cine am fost.
- Dar nu ştii cum ai
ajuns aici şi cine eşti acum?!
- Nimic. În afara
unui ţipăt... Şi chipului lui tata. De fapt, nu ştiu dacă e chiar chipul lui
tata. Dar îmi aduc aminte de chipul cuiva.
- Dar ţipătul?
- Nimic... Un ţipăt
îndepărtat... Ca o ultimă voce înainte de moarte...
- Chiar, niciodată nu
m-am gândit... Poate am murit şi aici e raiul?
- Crezi că raiul este
aşa? Am crezut că-i altfel.
- Cum altfel? Tocmai
ai zis că nu-ţi aminteşti nimic. Cum poţi şti atunci ceva despre paradis?!
- Nu ştiu... Poate e
o viziune pe care tocmai am plămădit-o... Sau poate aici e infernul!
- Poate.
- Dar dacă suntem
morţi, de ce ne tot dor rănile!
- De ce, crezi că pe
cei morţi nu le dor rănile?
- Zic că nu. Ei sunt
pur şi simplu morţi şi nu simt niciun soi de durere. De aceea, când oamenii obosesc
şi se prăbuşesc de dureri, preferă moartea...
- Chiar, nu mă
gândisem niciodată la aşa ceva.
[Scurtă pauză.]
- Ce-i?
- Ce-i?
- Nimic...
- Nimic?!
- Da, măi, nimic...
- Nu-mi pasă!
[Enea se întinde.
Îl doare rana. Avdullah B. se ridică şi priveşte marea.]
- Aseară iar l-am
visat pe peştele de aur
l-am prins cu
cârligul meu ruginit
l-am tras cu putere
vroiam să-l
îmbrăţişez, să-l muşc
strălucirea lui m-a
orbit
nu mai vedeam
albastrul mării
nu mai zăream soarele
la orizont
i-am auzit vocea
n-a cerut să-l
eliberez
nici eu nu i-am zis
nimic de dorinţe ce mă copleşea
tu eşti rob mi-a zis
apoi mi-a atins
hainele de pe trup
mi-a hrănit trupul cu
ambrozie de zei
mi-a lins rănile unde
mă muşcaseră alţii
şi m-am trezit
îngrozit
cu hainele pe mine
cu rănile ce-mi
sângerau
o mare
voi muri oare fără să
prind peştele de aur
eu nu vreau să mor
eu nu sunt robul
nimănui.
3. FATA
ŞI SOLDATUL
[Pe stradă.
Soldatul este de pază. Intră fata cu o pâine în mână.]
- Oare sunt toţi
soldaţii răi?
- Fireşte că nu.
- Tu eşti un soldat
rău sau unul bun?
- Nu ştiu.
- De ce nu ştii?
- De ce întrebi
atâta?
- Vreau să ştiu.
- Unde locuieşti?
- La clădirea aceea
din faţă.
- Mergi la şcoală?
- Nu.
- De ce?
- Pentru că e război.
- Cine ţi-a zis că e
război?
- Tata... toţi...
- Ce ţi-a zis tata?
- Să nu ies din casă,
că-i război.
- Ce crezi că-i
războiul?
- Te omoară soldaţii.
- Eu sunt soldat,
vezi că nu te omor.
- Tu poate eşti
soldatul cel bun.
- Ce ai acolo?
- Pâine.
- Cui i-o duci?
- Lui tata.
- Lui tata?
- Tata mi-a spus să
mă duc să cumpăr pâine.
- Dar de ce n-a ieşit
tata, ci te-a trimis pe tine?
- A zis că pentru
adulţi e mai periculos.
- Dreptate a avut. Şi
a făcut bine că n-a ieşit el. Eşti o fată curajoasă. Tatăl tău e mândru,
pare-se, de tine.
- Nu vă înţeleg.
Despre ce vorbiţi?
- Îţi plac basmele?
- Da, mult.
- Ia loc aici lângă
mine şi ascultă un basm, pe care mie mi-l spunea bunicul.
- Bine.
- O bătrânică şi un
bătrân avuseseră un fiu. Un fiu micuţ, cât un pumn. Bătrânul şi Bătrâna se
pregăteau să meargă la înmormântarea Regelui care se prăpădise cu o noapte în
urmă. Pe băiat îl sfătuiesc să aibă grijă de fasolele ce fierbeau în marele
ceaun negru. După ce pleacă Bătrânul şi Bătrâna, Băiatul ia o scară şi se suie
să amestece fasolele, dar, vai, îi alunecă piciorul, cade în ceaun şi moare. Şi
se fierbe împreună cu ciorba de fasole. Seara, după ce-l înmormântaseră pe
rege, Bătrânul şi Bătrâna se întorc acasă obosiţi de drum. Pun masa şi se
aşează să ia cina. Cina li se pare mai gustoasă ca niciodată. În timp ce-şi
înghite ultima gură de ciorbă, Bătrâna îşi aduce aminte că dimineaţa, la gătit,
nu pusese nicio bucăţică de carne la ciorbă. Şi doar atunci îşi aduc aminte de
Băiat. Încep să-l caute, dar nu-l găsesc nicăieri. Până la urmă, se hotărăsc
să-l caute şi în marele ceaun negru. Se întristează când găsesc acolo un pantof
al Băiatului.
- De ce-mi spuneţi
acest basm?
- Nu ştiu. E prima
oară că am spus un basm.
- Acum vreau să
mă-ntorc acasă.
- Mai stai un pic!
- Trebuie să-i duc
lui tata pâinea.
- Nu-ţi pare rău că
pleci şi mă laşi singur?
- De ce să-mi pară
rău?
- Pentru că n-am cu
cine vorbi. Zidurile nu vor să stea de vorbă cu mine. Cerul şi nici aerul nu mă
ascultă. Par a fi supăraţi pe mine.
- Poate aţi omorât
vreun om şi toţi şi toate sunt supărate pe tine.
- Cum?!
- Aţi omorât vreun om
nevinovat?
[Scurtă pauză.]
- Da.
- Sunteţi un om rău.
- Nu. Nu sunt un om
rău. El vroia să mă ucidă primul, dar n-a reuşit. Atunci a trebuit neapărat
să-l omor.
- De ce staţi aici?
De ce nu plecaţi acasă?
- E război şi trebuie
să rămân aici până se va termina războiul acesta.
- Aşteptaţi pe
cineva?
- Da. Pe toţi
masculii de peste 15 ani care trec pe aici, sunt obligat să-i opresc şi să-i
trimit în altă parte.
- De ce faceţi asta?
- Pentru că aşa
trebuie. De-aia se şi numeşte război.
- Când se termină
războiul?
- Nu ştiu!
[Intră Avdullah B.]
- Ne-am făcut griji
pentru tine!
- Eu am oprit-o.
Stăteam de vorbă cu ea.
- Era coadă mare la
pâine. A trebuit să aştept mult.
- Hai, vino acum!
- Unde doriţi să
mergeţi?
- Acasă.
- Tatăl meu este
bolnav şi trebuie să-i ducem pâinea.
- Permiteţi-ne să
mergem acasă, vă rugăm!
- Trebuie să vă
controlez. Fata poate pleca.
- Nu vreau să plec
fără fratele meu.
- Plecaţi. Fratele va
veni imediat.
- Vă rugăm, lăsaţi-mă
să merg acasă. N-am făcut nimic.
- Fratele meu n-a
făcut nimic.
- Du-te acasă şi
aşteaptă să vină fratele! Tata te aşteaptă să-i duci pâinea.
- V-am spus mai
devreme că sunteţi un om rău.
- Dacă o mai repeţi,
am să-ţi ucid fratele. Uite aici, în faţa ochilor. Mai zii o dată. Sunt un om
rău?
[Tăcere. După
puţin timp.]
- Eşti un om rău.
4. ÎNTÂLNIREA CU
DOCTORUL
[O cameră de
spital. Enea este răsturnat pe un pat.]
- Ajutor!
[Intră Doctorul.]
- Ah!
- Aveţi noroc!
- Ziceţi?
- La puţin timp, aţi
fi murit.
- Poate!
- Bine atunci,
permiteţi-mi să vă ajut!
- Vă rog, poftiţi!
- Poftim?
- Poftiţi,
ajutaţi-mă!
- Da, aia şi făceam.
Aveţi răbdare.
[Tăcere. Doctorul
începe să-i mişte braţele.]
- Ah!
- Vă doare?
- Oh!
- Vasăzică: vă doare!
- Da!
- În mod normal nu
trebuie să vă doară. E foarte ciudat. Căci, până la urmă, nu sunt decât nişte
simple mişcări de braţe. Vă mai doare?
- Da!
- La naiba! Dar de ce
vă doare?
- Trebuie s-o ştiţi!
- Poate din cauza
rănii!
- Adică, aveţi o
rană?
- Da.
- Asta nu mi-aţi
spus-o.
- Am crezut c-aţi
văzut-o.
- N-am văzut nimic.
Nu trebuie să-mi ascundeţi nimic. Până la urmă, e spre binele dumneavoastră.
- Fireşte.
- Să n-o mai lungim
degeaba. Unde vă doare acum?
- Nu mă mai doare
nicăieri.
- Undeva trebuie să
vă doară.
- Nu...
- Gata, domnule! Eu
ştiu ce vorbesc. Sunteţi bolnav, sunteţi pe moarte şi musai undeva ceva vă
doare. Îmi sabotaţi munca. De fapt, vă sabotaţi pe dumneavoastră înşine. Cum
credeţi că vă pot vindeca, dacă nu-mi daţi detalii din boala pe care o aveţi,
fără a localiza locul unde vă doare, plângându-vă că vă cauzez durere...
- Scuzaţi-mă, dar eu
niciodată n-am spus că-mi cauzaţi durere.
- Ba da, da, aţi
spus. Eu mă străduiam să vă cercetez rănile, iar dumneavoastră tunaţi acolo,
prefăcându-vă că durerea-i aşa de mare, încât ea părea grotescă.
[Tăcere. Enea se
ridică şi începe să se mişte.]
- Mă simt foarte
bine.
- Nu, greşiţi.
- Simt, doctore, sunt
complet vindecat...
- Nu vă mişcaţi mult,
vă rog!
- M-aţi salvat,
doctore.
- Încă nu.
- Credeţi-mă,
doctore, totul este în regulă.
- Mai aveţi nevoie de
îngrijirea mea. Întindeţi-vă!
- Doctore, sunt
foarte bine.
- Întindeţi-vă!
- Păi, cum puteţi şti
dumneavoastră mai bine decât mine?!
- Pentru că vă
tratez.
- Plecaţi liniştit,
doctore!
- Încă nu.
[Tăcere.]
- Nu aveţi deloc
încredere în mine. Trebuie să mă credeţi. Permiteţi-mi să-mi fac datoria până
la capăt! Durerea dumneavoastră poate a plecat temporar, dar, de fapt, ea nu vă
va părăsi niciodată în întregime. Va fi pe acolo undeva, în tine.
[Tăcere.]
- Plecaţi, doctore!
Lăsaţi-mă, nu-mi trebuie ajutorul dumneavoastră...
- Eu nu plec
nicăieri.
- Dar nu-i nevoie,
doctore.
- Ba e nevoie.
- Dar, vă rog,
plecaţi!... Prezenţa dumneavoastră mă deranjează...
- Şi ce-mi pasă mie
dacă prezenţa mea vă deranjează sau nu.
- Nu vă mai suport,
doctore. Nu pot să mă uit la dumneavoastră.
- Nu-mi pasă. Datoria
mea este să vă ofer ajutorul. Aţi cerut ajutor şi eu am venit să vi-l dau.
[Tăcere. Enea se
întinde pe pat şi cade în transă.]
