Arian Leka - Nava somnului - antologie de autor [RO]
Ardian-Christian Kuciuk
Strabismul Navei şi al Somnului
(Câteva cuvinte despre poezia lui Arian Leka în limba română. Arian Leka, Nava Somnului, traducede din albaneză de Kopi Kyçyku, Editura Librarium Haemus, Bucureşti 2007, 155 p.)
Introducere în strabism
Dacă am fi crezut întru totul în
dicţionare, ne-am fi oprit doar la definiţia potrivit căreia strabismul este o
anomalie care constă în lipsa de paralelism a axelor vizuale, având drept
urmare privirea crucişă. Sau: Infirmitate caracterizată prin
imposibilitatea de a vedea normal acelaşi obiect cu amândoi ochii; privire
încrucişată. De fapt, ochii omului de azi au toate motivele să se crucească
în faţa a majorităţii lucrurilor, imaginilor şi întâmplărilor servite de epoca
numită şi postmodernă. Istoria privirii şi a felurilor de ochi este ceva mai
bogată decât numărul lucrurilor ce ne sunt date să vedem de-a lungul vieţii. Ea
a reuşit să înnoade prea des chiar limba şi să născocească vorbiri ce au
aruncat lumea în dezbateri interminabile şi uneori în războaie. Cert rămâne
însă că, deocamdată omul este singura fiinţă care poate cuprinde cu şi între ochi
o imagine completă, conştient că peste, sub, în spatele şi în faţa ei există şi
alte imagini intermediare, potenţiale, sau mai reale decât credem. În
tradiţiile religioase, Dumnezeu este închipuit deseori şi ca Întunericul
Supraluminos, un spaţiu la care privirea umană nu ajunge, omul crezând că
unde se termină puterea privirii noastre începe lumea veşnică.
Până la om, ochiul a
parcurs un drum ciudat. La păsări şi la unele vietăţi devenite maestre ale
supravieţuirii, sunt necesari amândoi ochii, altfel ele n-ar putea vedea o
imagine întreagă. În mod firesc apar câteva întrebări: cum, cât şi ce văd ele
când le lipseşte sau îşi închid un ochi? Cum arată lumea dacă este privită cu
ochiul unei păsări sau al unui animal? Oare, îi lipseşte ei ceva, când noi
zărim doar jumătatea ei? Sau: poate ochiul omenesc să lipească două sau mai
multe frânturi de imagine şi, ca în morfologia lingvisticii, să încropească o a
treia imagine, diferită de cele două din care a ieşit? Şi mai ales: izbutesc
ochii noştri ca, în timp ce-şi înfig săgeţile privirii într-un singur punct, să
unească acolo şi imaginile rupte, gândurile, sau măcar două părţi ale
întregului? Tocmai în această neputinţă ni se dezvăluie şi un rol mistic, să
zicem, al strabismului. Poetic vorbind, strabismul este o încercare dureroasă –
ce trezeşte nu rar umorul fără-de-răutate şi compasiunea – o străduinţă
fiinţială şi poate instinctivă a organismului de a reuni bucăţile frânte ale
lumii, ale vieţii şi chiar ale sufletului. Căci esenţa vremurilor în care încă
suntem în trup este despărţirea. Despărţirea de Cer, de Veşnic, de Profunzimi,
de Sine, de Unulaltul.
Ce i s-a întâmplat patriei
Această epocă risipeşte sinceritatea fiindcă doar exprimarea violentă a gândurilor şi a stărilor tainice (ascunse) poate atrage azi privirea şi atenţia mass-mediei. Un poet înfruntă mereu, cel puţin în ceasurile înaltei singurătăţi, dilema dacă este mai deosebit graţie celor pe care le exprimă sau a celor pe care le tace. Se ştie că durerea neexprimată sau doar sugerată înnobilează şi face mai selectivă taina unui poet. O altă întrebare a poetului de astăzi este dacă trebuie să dezvăluie durerea până în străfunduri şi astfel să devină parte a durerilor cititorului, să ia de la acesta durerile insuportabile prin arta cuvântului şi să le transforme definitiv în artă (într-un element mai acceptabil, deci) sau pur şi simplu să-i transmită cititorului adevărul că îi cunoaşte durerea, este geamăn al lui la bine şi mai ales la rele etc. S-a afirmat că în zilele noastre oricine poate aşterne versuri pe hârtie şi nu rar să atingă ţinta. Poate setea omului de a rămâne în Memorie a vlăguit Muza şi ea s-a cam rătăcit, aruncându-şi perlele aiurea, aşa cum aruncăm fărâmele de pâine la păsări, fără a ţine cont că nu toate păsările sunt Nosit[3].
Poezia albaneză a avut o evoluţie dramatică de-a lungul secolului XX. Formulele poetice ale anilor 30 au fost sălbatic înlocuite de formula realismului socialist, astfel încât vreo reuşită obişnuită, datorită inflexibilităţii ce domnea, a părut a fi un triumf irepetabil. S-a mers după principiul în ţara orbilor şaşiul este rege. Când poporul îşi deschidea drumul istoriei cu sabia în mână[4], era mai mult decât dificil să-ţi deschizi drumul singurătăţii cu stiloul în mână, căci riscai să te trezeşti tras în sabie, cum s-a întâmplat nu de puţine ori. Corifeii realismului socialist au confundat intenţionat puterea politică cu cea poetică şi, după căderea regimului dictatorial, s-au prins cu dinţii şi unghiile de o putere ce poate fi numită mediatică. Păcatele lor au fost lăsate la o parte datorită unor daruri fatale şi strict omeneşti (cum ar fi tendinţa de a confunda farmecul unei anumite vârste cu situaţia politică a perioadei respective, nevoia de a-i ierta pe cei ce nu te mai pot distruge mai mult etc), dar şi a unor mecanisme ale mass-mediei, pe care societatea intermediară le pune în funcţiune pentru a nu desfiinţa întru totul masele. Au făcut cât au putut, sunt bătrâni şi s-au pocăit… - şi e aproape imposibil să afli dacă pocăinţa lor a fost produs al îmbătrânirii sau îmbătrânirea mesajului poetic a inoculat în capul cititorului convingerea că s-au pocăit.
Noul val al poeţilor albanezi s-a străduit să repare ceea ce fusese profanat în trecut şi a reuşit să aducă în albaneză o poezie în general curată, individuală, demnă de arena europeană, păstrând cu un devotement admirabil firul neîntrerupt al celei mai bune tradiţii poetice.
Arian Leka este una din vocile inconfundabile ale acestei generaţii; este un autor care face poezie programatică, înaltă, ca să nu spunem vizionară. Ceea ce-l deosebeşte de confraţi este profunzimea şi perspectiva programului poetic. Un program ce nu pleacă de la hârtie spre autor, strigându-le literelor şi sunetelor să devină versuri, ci care curge în mod firesc din(tru) autor şi se naşte ca poezie. Născut la Durrës pe 19 februarie 1966, după ce a studiat (deloc întâmplător muzica, cred eu) la Liceul “Ioan Cucuzeli”, a absolvit Facultatea de Istorie-Filologie a Universităţii din Tirana, secţia Limbă şi Literatură Albaneză, completându-şi studiile la Florenţa. În anul 1994, publică volumul de povestiri Acest tărâm liniştit unde nu se întâmplă nimic, urmat de Sacro e Profano, Viciile celor Morţi, Doan Doel, Cele mai frumoase Legende (vol. 1, 2), Nava Somnului, romanul Şarpele Casei, volumul de poeme Strabism şi Umerii bărbatului (nuvele şi povestiri). A tradus în limba albaneză fragmente din creaţia T. F. Marinetti, Cesare Pavese, Dino Campana, Eugenio Montale, Italo Calvino etj. A înfiinţat primul festival internaţional de poezie – POETEKA – ce se ţine anual în luna aprilie, având deja un nume apreciat. Este redactorul-şef al revistei Poeteka, revistă specializată de poezie şi cultură poetică, ce apare trimestrial la Tirana din anul 2004. Scrieri ale lui Leka au apărut şi au fost traduse în limbile engleză, germană, italiană, portugheză, croată, română, macedoneană, franceză. Leka este laureatul a mai multor premii, printre care Premiul Ligii Scriitorilor din Albania, Premiul “Pana de Argint” pentru volumul “Strabism”, al concursului “Europa – patria noastră comună” etc. În acest răstimp, Patriei fiecăruia dintre noi, dar şi patriei tuturor, i s-au întâmplat multe. Tărâmul liniştit unde nu se întâmpla nimic a fost năvălit ciclic de viciile celor morţi, dezvăluind viciile celor vii. Mulţi vii au ocupat locurile celor morţi şi invers. Una din marile drame a explodat în sânul limbii albaneze, limbă străveche ce s-a trezit pe neaşteptate în centrul unui vârtej de bătălii ce vroiau s-o reconstruiască, s-o recurăţească, s-o rescrie, s-o recitească, s-o învie, s-o ucidă. Albaneza cea între zgomote şi sunete alese, între muzică şi huruit de ferăstraie, între harpe şi râgâială, între propriul duh curat şi barbarismele ce au intrat odată cu demisia treptată a oamenilor de la Suflet şi cu triumful stomacului şi al buzunarului peste idealuri şi inimi. Şi, cum nu se întâmplă rar: când oamenii se despart de patria lor, când se trezesc sau devin exilaţi în propria ţară şi-şi detestă, îşi înjură cu mânie, sălbăticie şi tristeţe patria, scriitorii rămân fii devotaţi ai ei. Căci scriitorii apără o patrie cel puţin dublă. Decăderea patriotismului neprihănit, devalorizarea lui vin în acelaşi timp cu detronarea Literaturii, cu biruinţa vremelnică a grafomaniei şi a starurilor născute stinse. În aceste condiţii, scriu doar cei ce nu pot supravieţui fără literatură.
Am rămas singur cuc precum limba şi drapelul, afirmă undeva Arian Leka. Singur ca limba atacată din toate direcţiile şi de toţi cei ce nu se pot ridica la înălţimea ei – şi ca drapelul, ale cărui culori par, sau sunt din ce în ce mai palide. Nu-i uşor să-ţi iei patria în cap, fiindcă asta nu este la fel ca atunci când ţi se aşterne peste cap pământul ei. Patria este cadavrul / singurul cadavru ce miroase frumos. // Iliria adormită… / Arbăria topită…
De fapt, nu este vorba despre Patrie, ci despre Această patrie, despre patria de Acum, or ei (acum) nu i se pot mânca merele / nu i se pot suporta nici băşinile şi care pe puţina ei dragoste le-o împarte copiilor / ca pe fărâmiturile (privirii?) căzute / în întuneric. Aceasta este o patrie neiubită pentru fiinţele sensibile, pentru artist, dar nu este prea iubită nici pentru cititor, nici pentru ucigaş, nici pentru cei morţi care au plecat dincolo cu speranţa că lucrurile vor lua o cale mai normală. Dar nu este în natura poetului să judece şi să împartă pedepse. Poetul boceşte, şi acest gen de bocet, cu mult mai mult decât slăbiciune este o rugăciune primită Sus înainte de a fi rostită.
Orice i s-a întâmplat ţării mele / mi s-a întâmplat şi mie. Acest vers e suficient ca să putem cunoaşte devotamentul fiinţei poetice care iubeşte patria cu cât mai mult se identifică cu ea, cu cât miroase la fel ca ea. Îţi este necesar un strabism aproape divin ca să poţi curăţa, perfecţiona şi unifica pe cele două patrii între care ai fost născut şi care, după plecarea ta din această lume vor continua să se lupte sau una se va preda.
Nava
Arian Leka a văzut întâia oară lumea din şi / sau cu ochii oraşului Durrës – fost Dyrrahium, tărâm binecuvântat unde a fost înfiinţată una din primele comunităţi duhovniceşti monoteiste. În spaţiul Dyrrahium au domnit mereu cel puţin trei timpuri: antichitatea, prezentul şi timpul ce uneşte neîntrerupt timpurile individuale ale celor ce ajung la mal sau pleacă din malul Mării Adriatice. La Dyrrahium se sfârşeşte lumea de pământ şi începe lumea de mare şi ceruri. Dar la Durrës se întâmplă şi contrariul. Din acest motiv sombolurile-cheie ale lui Leka sunt marea, nisipul, nava, pescarul, năvodul, suliţa, Durrës-Dyrrahium-ul, folclorul urban, akasha literelor albaneze, miresmele perioadelor fericite ale oraşului de pe malul mării şi de pe malul cerului, arhaismele ca instrumente de a uni sau de a nu lăsa să se despartă două vremuri, una mai spirituală, alta mai materială, păsările, singurătatea etc. Poetul parcă se antrenează să dezgroape o lume întreagă, cu mult mai frumoasă şi mai umană decât cea prezentă, o lume a cărei apariţie, într-o clipă de neuitat, poate şi trebuie să răstoarne toată mentalitatea nostră înrădăcinată de cotidian. Frânturile acelei lumi stau stivuite armonios într-o navă uriaşă şi invizibilă, o navă ce întinereşte odată cu îmbătrânirea rapidă a lucrurilor şi cu demonetizarea întâmplărilor, şi care navighează împrejurul şi prin spaţiul zilei nu pentru că n-are maluri unde să se oprească, ci pentru că aşteaptă să-şi arunce ancora pe malurile pe care le aduce cu ea. Căci nava este un univers ce se mişcă într-un alt univers căruia îi permite să se mişte înlăuntrul ei. Aceasta este cu neputinţă şi paradoxal pentru logica cu un singur ochi, dar este cât se poate de firească pentru Poezie, aşa cum este şi pentru Durrës, Pogradec, Vlora etc.
Nava-univers e călăuzită de un poet, mai exact: de vocea poetului. Este vocea care nu poate schimba lumea, dar care cel puţin insistă să n-o lase să se ruineze mai departe. Sau doar cu o secundă după ruinarea definitivă peste pustiul rămas pot fi aşternute malurile aflate în navă? Observând cum evoluează lucrurile, somnul poetului este deseori tulburat de o întrebare ce n-a iertat nici un scriitor. A trăi sau a nu scrie? Cu mult timp în urmă, un confrate al poetului, Mihai Eminescu, le transmitea cititorului şi gemenilor săi spirituali, o strofă înfiorătoare: Căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul / La glasu-i singuratic s-asculte cine vrea. / Necunoscut strecoară prin lume cu încetul / Şi nimene nu-ntreabă ce este sau era… / O boabă e de spumă, un creţ de val, un nume / Ce timid se cutează în veacul cel de fier, / Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume / Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri[5].
Pentru meşterii cuvântului albanez, rolul navei a fost mereu dublu. Nava venea neinvitată din afară şi aducea moartea, dar nava ieşea cu sau fără permisiune dinăuntru şi aducea salvarea, gonind cumva nenorocirea. Nava ca un mit sufletesc al albanezului, o completare a libertăţii imposibile, visate, râvnite de viaţă-de moarte. Nava ca o expresie lizibilă şi sensibilă a mişcării cosmice, a evadării din spaţiile inerte, a mutării (alt loc - alt noroc), Nava care nu doar sparge graniţele comodităţii, dar şi uneşte două spaţii care, în absenţa ei, nu s-ar fi întâlnit niciodată. Poezia lui Arian Leka insistă să pună Nava în centrul Vieţii, imediat după Dumnezeu, şi să mărturisească fără cuvinte de prisos că, atunci când poetului nu-i mai rămâne nici un singur cititor, nici un singur suflet-pereche, el continuă să scrie pentru lume, pentru navă, pentru tăcere şi mişcare sau şi pentru somnul pe care nava îl ia cu sine, lăsând în urma ei doar trezirea tuturor simţurilor. Acea trezire ce poate învăţa chiar şi pietrele patriei să citească.
Ieşirea din somn
Ideal ar fi fost ca întreaga creaţie a unui autor să poată fi cercetată, mai ales pentru cititorul străin, folosind armonia lăuntrică a operei sale, sunetele şi ritmurile, rimele materne văzute şi nevăzute, deşi aceasta ar fi micşorat dorinţa de a-i citi toată opera. După ce trăieşti poezia lui Arian Leka, nu doar în original, ci şi în româneşte, te convingi din nou că muzicalitatea versului poate deschide chiar porţile iadului, mai ales în pragul globalizării, când zgomotul a preluat puterea şi când omului îi este cu mult mai uşor să semene cu toţi ceilalţi, decât să continue să-I semene Creatorului. Muzicalitatea limbii albaneze a primit o rană groaznică acum mulţi ani, când parcă întâmplător vocalele deschise, cereşti, au început să fie încoluite de vocalele bocitoare şi uniformizante, netezându-i calea cumplitei limbi de lemn. Sufocarea a-urilor de ë(ă)-uri şi înmulţirea consoanelor nazale, stomacale, osoase ca expresie a sărăcirii vieţii şi a creierului, rămâne una din marile tragedii ale limbii albaneze, deşi puterea ei a izbutit şi izbuteşte încă să scoată capodopere din ruinele proprii. Muzica lui Arian Leka dezvăluie şi încearcă să repare tocmai strabismul lăuntric al albanezei, descoperind indirect şi strabismul de care suferă azi limba umană în general. Iar în ceea ce priveşte străduinţa noastră de a nu-i permite despărţirii totale de a ne subjuga, ea rămâne un gen fericit de strabism, cel puţin pentru suflet. Poate fiindca zilele trupului sunt numărate şi lui nu-i dăunează niciodată un strop de poezie, de simţ al zborului sau al supravieţuirii. Mai ales când soseşte acea clipă: o amică aşteaptă să-i răsară din tine aripile / în vremuri întunecate când nu răsar decât coarne[6].
Bucureşti, vară 2007
[1] Mihai Eminesku, Në vuajtje përhumbur, 1876, botuar pas vdekjes. Shqipërim i imi – A.-Ch. Kyçyku.
[2] Arian Leka, Kulishë të verbër, Strabizëm, botimet Ideart, Tiranë 2004, f. 108.
[3] Pasăre mitologică din zona oraşului Pogradec, pe malul Lacului Ohrida. Potrivit credinţelor populare, Nosit-ul, înţelept, devotat şi de o frumuseţe cvasi-astrală, îşi sfâşie pieptul pentru a-şi hrăni puii şi moare fericit, văzând cum odraslele rămân în viaţă mai departe.
[4] Lozincă a vremii – n. n.
[5] Mihai Eminescu, Pierdut în suferinţă, 1876, apărută postumă.
[6] Arian Leka, Nava Somnului, Căţeluşi orbi.
