Ferik Ferra: Soare dificil - antologie de autor [RO]

Ardian-Christian Kuciuk

Lumea intermediară şi chemările ei
(Citind versurile poetului albanez Ferik Ferra)

Direcțiile numărătoarei

Poezia nu este mama nimănui, nici măcar a celui mai orfan poet. Ea devine mai puțin mamă, cu cât mai fiu al ei tinde și reușește să se facă poetul. Aceste afirmații pot servi în același timp ca niște calmante, izvorâtoare de curaj, dar și ca singurele scuturi, fragede și ele, în Balcanii devastați de versuri și vorbe, de bârfe și nesfârșite supărări ale scriitorilor ce blamează sau blestemă de câteori nu se simt gâdilați cât ar fi meritat. De fapt, poeții născuți în Balcani și-au băut cerneala cu otravă, să zicem, plătindu-și versurile cu suferințe și nenumărate piedici, cu angoase și coșmaruri, dar și cu sânge. Poate astfel partea cealaltă a poeților, a celor care au trăit în zone mai omenești, și-au putut da seama sau chiar să învețe greutatea reală a Cuvântului, pricepând câtuși de puțin că longevitatea în scris a Cuvântului Trăit nu depinde deloc de faima mediatică, de greutatea premiilor, de laudele pe timpul vieții sau al morții. Suferința a produs în Balcani nu doar versuri extraordinare, ci și poeți ce se reprezintă doar pe ei înșiși, indiferent că soarta literară se zbate să-i uniformizeze. Trebuie adăugat, fără îndoială, că în puține alte spații muza scrisului atacă și subjugă ca în Balcani, unde "Genul geniilor / În veşnicul colţ al angoasei / (-şi)aşteaptă preţul tragediilor". Trăim o vreme în care cel ce nu scrie nu prea este numărat printre cei vii, iar celor care scriu le este din ce în ce mai greu să fie numărați printre nemuritori.


Subtextele supraviețuirii – supraviețuirea Subtextului

Poezia albaneză are o istorie de pedepse la fel, dacă nu chiar mai bogată decât istoria întregii literaturi din care se naște. Furia, dușmănia, tăcerea ucigătoare, ignoranța și altele au fost folosite mereu împotriva poeților de către oficialități și neoficialități, de grafomani și nechemați, de poeții înșiși etc., ceea ce-i poate îngrozi pe cititorii neprihăniți care vor să creadă că viața internă a poeziei nu prea se distinge de soarta poeților. Dar aceeași dușmănie ne înștiințează indirect că în venele cuvântului scris albanez pare a curge chiar sânge, aur și petrol, de vreme ce bătălia pentru a rămâne pe harta poeziei produce atâta drame șI doliu. Dacă am fi împrumutat ochii metaforei, am fi spus că Poetul este ucis atunci când, pe plan oficial, visele și intențiile întunecate ale păsuchilor coincid cu obligațiile ideologice ale capetelor. Viceversa este la fel de adevărată și imaginabilă. În astfel de condiții, încercuiți de „noaptea cu coasa morţii sub manta / noaptea ce nu va mai zori”, într-o lume în care „Orice lucru se mişcă / viaţa, moartea / cerul, lumina / iar dincolo de orice / nemişcată rămâne / doar pânda” poetul nu doar (își) așteaptă prețul tragediilor, ci și-și achită supraviețuirea vieții însăși (citește: a poeziei). Felul uciderii poeților, din păcate, nu contează pentru istoria literaturii, la fel cum nu contează compromisurile și mijloacele folosite de cineva pentru a nu fi izgonit din Memorie. Uciderea poate fi ca a lui Genc Leka și Vilson Blloshmi, împușcați noaptea și înmormântați într-o groapă comună; poate fi ca a lui Havyi Nela, spânzurat în centrul orașului și calomniat în toate soiurile; poate fi ca a scriitorilor albanezi nordici din anii '40 și '50, îngropați de vii, măcelăriți de gloanțe, dezgropați, cu oasele aruncate prin fluvii, cu profanări și damnări ce se pot născoci doar de mințile politicii. Dar uciderea poate fi și mai gravă, ca a celor ce inițial au crezut din tot sufletul în metoda realismului socialist și care, mai târziu, pentru a arăta că nu-și lăsaseră sufletul în ea, și-au multiplicat artificial credința în veșnicia tezelor jdanoviste. Această ceată de poeți ține și azi ostatice, din interior, multe dintre textele literaturii albaneze, ca un soi de otravă lichidă ce-și poate lua orice culoare și formă, comportându-se deseori ca fiind mai apă decât Apa, deoarece realismul socialist și-a schimbat gâturile, păstrându-și vocile, sau și-a schimbat vocile, păstrându-și duhul său inuman. În unele cazuri, versificatorii su izbutit să iasă din lanțuri și s-au reinventat, cum se zise în presă. Alții au gustat din plin răsplata ce poate fi cuprinsă în versurile Ceea ce nimeni nu-mi putea da / Trădarea mea, mi-ai dat-o tu[1], convinși că au înșelat politica, dar care, de fapt, au profanat a doua oară poezia.
Din fericire, ca o superioară răzbunare a Poeziei, în albaneză a luat ființă și o altă grupă de poeți, prea puțini la număr, născuți și formați în zone diferite, care nu s-au amestecat cu capriciile și prețurile vremii, nu din lipsă de vitejie sau din surplus de diplomație, ci fiindcă vedeau în Poezie o lume de eliberare din cotidian, o lume înaltă și înălțătoare ce îmblânzește omul, amintindu-i în tăcere, printre versuri ce-i aparțin și-i slujesc doar acestei poezii, că nu este creat să ucidă, să trădeze, să blesteme, să-și ridice fericirea iluzorie peste distrugerea reală a semenului. O poezie complet a subtextului, fără idoli și suflare de utopii, un subtexte pe care cu atâta încrâncenare o damnau nimfele Partidului, deoarece era plămădit în nevăzut ca o lume de sine stătătoare, intermediară, nici întru totul perfectă, nici periculos de bolnavă, dar cu rădăcinile în Rai. A fost și este Subtextul pe care nu-l putea pedepsi nici un fel de politic.
Această lume textuală semăna atât de mult cu Omul din epoca în care acesta se afla suficient de aproape de divin, încât să-și merite încă numele de cunună a Creației. Lume care, în albaneză, l-a avut ca purtător de cuvânt și călăuză pe irepetabilul Lasgush Poradeci și care nu și-a văzut lumina tiparului preț de circa o jumătate de veac.

Soarele dificil

Printre slujitorii devotați ai Subtextului, face parte și poetul Soarelui dificil – sintagmă ce concentrează în multivalența sensurilor nu doar chinurile drumului de ieșire la lumină a versului independent, atottemporal, ci și spațiul care a încercat să îndepărteze sălbatic arhetipala lume albaneză de lava ce se încheagă dimineața și mucegăiește seara, ca s-o ia de la același capăt fără a crește, fără a se îmbunătăți, fără a se îmblânzi. Nu ni se înfățișează pe calea spre soarele dificil (ce atârnă "peste ape ca o traistă însângerată") un poet părăsit de speranță, sărac, luat peste picior de către istorie și de critica de partid. Dimpotrivă: acest poet n-a fost niciodată sărac, n-a fost nici vreun salariat însetat de încheierea lunii. Acest poet își începe și-și termină opera parcă din lumea cealaltă, fără a fi prezent în lumea literară; el nu cere cu zgomote și plângâreli vreun loc de cinste la masa poeților națiunii, nu-și are acolo nici propriul pahar, nici ceașca de cafea, nici pernuța, nici trompeta, nici târâmul textual alocat pentru antologii, nici premiile și decorațiile și insignele și onorurile, i doar nepăsarea tăcerii oarbe a altora, dar aceasta n-are nicio legătură cu locul pe care i-l păstrează Masa Poeziei Eterne. Esența suferinței, dar și sămânța creației lui, este răbdarea. O răbdare specială, straniu la prima vedere, căci poetul nu așteaptă neapărat căderea unui anumit regim și venirea la putere a altuia. El se supune doar Poeziei și de aceea scrie timp de o jumătate de veac, până se hotărăște să debuteze. Face acest pas la vârsta de 67 de ani, când alții, după ce s-au luptat ani de-a rândul ca să învețe răbdarea sau ca să descifreze sfaturile poeziei, se pregătesc să se retragă la umbră, de unde să-și poată culege fructele deseori de ceară ale clasicizării. El doar iese cu mesajul său către oameni, născut odată cu scrierea și cu așteptarea sa firească. De-a lungul acestui răstimp, viața literară era populat de două categorii: poeți care(-și) țineau închis omul din ei și oameni care(-și) țineau în lanțuri poetul lăuntric. Deseori, unul plătea cu capul pentru celălalt. Directiva oficială, tacită, era: Pari tu și poate chiar ești unul singur, dar, dacă nu dănțuiești după toba mea, eu te omor ca și cum ai fi doi. Cu acea ocazie, o să învețe minte și ceilalți.
Bunătatea poate moștenită l-au ajutat pe urmăritorul Soarelui dificil să nu fie nici închis și nici gardian al vreuneia dintre propriile dimensiuni. În ființa lui, epocile rămân legate în esență: “Degetul morţii clipa şi spaima-și răsturnau / peste oftat şi pietre cumplitul strigăt rodea / împăraţi şi viteji timpul omora / umbrele-ntr-un voal de farmec se-nveleau”. Întocmai acest voal învelește subtextul poeziei sale. Voalul veșniciei, în fața căruia faptele istoriei par a fi (sau sunt) niște fleacuri de copii.

Cu ochiul unui trandafir

Nu este nevoie să fii poet, ca să accepți deschis că lumea aceasta a ucis floarea, culorile, lucrurile indispensabile, înlocuindu-le cu cópii și ramificații amețitoare; ea este pe cale de a ucide treptat și copilul (din noi și din realitatea imediată) și copilăria, plămădind, pe de altă parte, pruncul fără intermediarea mamei sau a tatălui. Floarea care altădată se afla în vatra (măduva, matca, centru etc.) vieții și a respirației, acum a ajuns un mijloc de profit care vrăjește în treacăt iubiți de ocazie, lecuiește orgolii scârbite de visători și acoperă temporar mormintele. Omului de azi, imediat după ce zărește o floare sau aude cuvântul "floare", i se arată ofilirea ei, putoarea descompunerii, și nu influența spirituală ce- dăruiește respirației noastre câte ceva din gustul veșniciei. Floarea a fost deportată să în zone întunecate ale vieții nu fiindcă profanatorii ei îi văd lumina lăuntrică, ci ca să-i stingă acea flacără-iris chiar și în memoria ancestrală. Cine a pus vreodată întrebarea despre ce chip are omul de azi în ochii unei flori, ai unui trandafir, de pildă, deoarece pentru poetul Soarelui dificil trandairul este un fel de cordon ombilical care îl ține legat de lumea intermediară și inter-mediatoare? Răspunsul ar fi fost înfricoșător, deși aproape nimic nu ne mai sperie. Trandafirul privește și tace, revelându-i fiecărui cititor ceea ce se întâmpla înaintea răspunsului, pe vremea când avalanșa urbanizării încă nu amenința cu dispariția casa de chirpici, curtea pavată cu pietre, pereții văruiți ce ocroteau și binecuvântau neamul; mangalul, râșnița manuală de cafea, ibricele, butoaiele de vin, fântâna înconujrată de flori, de smochine, de struguri, de rodii, de lâmâi, mandarine, gutui, miresmele ce nu veneau de la vreo fabrică, ci din aceeași cer. Este un mesaj de genul: iată ce am pierdut, iată ce am distrus (și distrugem) când ne grăbeam să reparăm lumea și pe noi înșine, dar este un mesaj blând, cât se poate de uman, care nu vinovățește, nu judecă, nu dă verdicte și nici măcar sfaturi. Ele se deschide precum una dintre acele străduțe ale Tiranei vechi și se străduiește să lege două epoci, cu speranța că le poate împăca, visând copilărește ca ele să conviețuiască fără a se răni reciproc de moarte. Dubla Tirana, sufletul ei, rămâne epicentrul acestei poezii plină de profunzime și bunătate. që ato të bashkëjetojnë pa u plagosur për mort. Nu se întâmplă, ca ăn alte cazuri, Tirana văzută cu ochii poeziei, ci lumea și poezia privite, simțite, ascultate cu ființa Tiranei. A Tiranei "ocupate" generație după generație de cei veniți, de cei pe care i-a făcut oameni, i-a făcut autoctoni și care o pomenesc foarte rar, așa cum se întâmplă să-ți deschizi inima despre unele iubiri neobișnuite sau despre unele ființe scumpe ce au plecat din această lume înainte de vreme. Orice fisurare a acestei Tirane poate fi fatală. Până și arderea casei de nebuni. “A înnebunit casa de nebuni / şi şi-a dat foc / nebunii au înnebunit / alergând prin străzi înnebunite (...) ce n-au făcut oamenii / ca să stingă casa de nebuni / aproape au înnebunit”. Un băț nebun de chibrit aruncă casa de nebuni în flăcări; locuitorii ei rămân fără casă, înnebunesc a doua oară sau la puterea a doua, iau lumea în cap și umblă spre colțuri unde nu li se mai știe soarta. Poetul deplânge dispariția casei de nebuni de pe fața Tiranei, dar deplânge și privește nebunia cu duioșie, cu noblețe, ca pe cea mai inconștienta explozie a poeziei revoltate până la măduva oaselor. Căci epoca postmodernă este atât de nebună, încât nu-i mai suportă nici pe nebuni, pe acești soli ai farmecului autentic.

Cheile acestei lumii ce invită...

... sunt culorile. Culorile-cuvinte ale unei lumi ce pare depășită, învechită, dar care se destramă datorită năvalei ei uitătoare și supraviețuiește grație cuvintelor irosite de duhul pragmatismului, precum soare(le), cer(ul), sânge(le), munte(le), nor(ul), câmp(ia), floare(a), trandafir(ul), vârf(ul), stâncă(a), pământ(ul), mireasmă(a), mare(a), noapte(a), lacrimă(a), briză(a), apale, luna, jerfta latentă, umirea mută, trezită de neputința de a crede și a accepta că într-o zi chiar murim; ochi(ul), pulipă(a), iris(ul), capodoperele minții, ale mâinii și ale logosului; eroii de ieri și de azi, simbolurile sacrificiului și ale biruinței prin arhitectura lăuntrică a artei – o mână de culori-cheie ce se repetă ca să facă din ce în ce mai pilpăibilă intermediara lume-poezie. O trăsătură rară a acestei poezii: vers după vers, importanța cuvântului, locul lui irepetabil, sunetul și sensul capătă o dimensiune uluitoare. Cuvântul lucrează cu aceeași putere și exactitate, indiferent că este articulat sau nearticulat.
Ființa poetului se întinde conștient ca un pod, ca o chemare, mărturie și jertfă între lumea ce invită și lumea ce se destramă. Acolo unde “Se aşează peste ferestre ziua / razele umplu geamurile cu lumină / aducând înăuntru / ce-i afară / spre a lua din suflet / ce are el înăuntru”. Acolo se află și ultima graniță a negării de sine a poetului, un spațiu al nimănui și al oricui, neexprimata sa convingere că dăruirea poate trezi cândva din somn rațiunea. Și acolo unde se jertfește cuvântul spre a se naște tăcerea, toate se unesc și devin vizibile. Fericește faptul că poetul, grație unei șlefuiri – ce pare întru totul spontană – a versurilor, pe când pășește să-și însușească desăvârșirea cristalului, atinge ca puțin ații crezul Ut pictura poesis. Un exemplu ar fi îndeajuns: “Lumânări de trandafir / stinge noaptea / în haina roz a îngerilor / când merge greoaie peste pietrişul de aur / călcând pietricelele / de sub tălpile Creatorului”. Imaginea de mai sus nu ne este transmisă dinspre ochi, ci din acele “Flori de lumină / rana unui vis / în asfinţitul privirii”. Un Poesis în tulpina lui Mimesis-it, ridicându-l pe acesta la o artă conștientă, ca în miniaturile japoneze ce pare că doar reproduce, imită, cu o fidelitate ce atinge pragul idolatriei, dar care, cu răbdarea unui argintar și ceasornicar, spune (se întâmplă, întruchipează, revitalizează) simțâminte noi, fie și numai prin acea fidelitate.

Numele...

... lui este Ferik Ferra, născut la Kruja în anul 1934, Trăiește la Tirana de când are memorie și de când scrie versuri parcă cu cerneala Memoriei arhetipale a limbii albaneze, într-o fericită împletire a dialectelor gheg și tosk. Rareori se intâlnește în poezia albaneză o variantă atât de duioasă și nobilă a celor două dialecte albaneze. Ele găsesc în opera lui Ferik Ferra două leagăne înnodate precum vasele comunicante, ca două gemene ce au același răspuns față de orice atingere poetică, dar vorbesc una în locul alteia sau amândouă simultan, fără a diminua reciproc nici timpul, nici respirația și nici longevitatea. Cele mai multe versuri scrise de Ferra amintesc de o concentrare de lumină, de înțelepciune și pace care se regăsesc doar în fibrele Eposului Vitejilor și în poezia Alpilor, împletite cu lirismul dintotdeauna al Tiranei. Poetul este conștient și fericit de acest dar, știind că un lucru nu trebuie să uite scriitorul și cititorul avizat: adevărata răsplată pentru un poet rar nu este făcută nici de glorie, nici de premii, nici de metri lineari ai cărților traduse în limbi străine, nici numărul exemplarelor vândute în librăriile patriei, ci faptul că Dumnezeu, în mila Lui atât de plină de umor părintesc, i-a dăruit tocmai această creație și destin literar și nu toate celelalte creații și destine. Atât de dese între lumi încă despărțite, unde “în trandafirul nopţii clipa cade la pândă / ce ne înfioară cu-ntuneric / şi orice este doar vis”.


[1] Parafrază după celebrul vers Ceea ce nimeni nu-mi putea da / Partidul meu, mi-ai dat-o tu – un fel de crez al scriitorilor realismului socialist din Albania.

  

Popular Posts