Ferik Ferra: Soare dificil - antologie de autor [RO]
Ardian-Christian Kuciuk
Lumea intermediară şi chemările ei
(Citind versurile
poetului albanez Ferik Ferra)
Direcțiile
numărătoarei
Poezia nu este mama
nimănui, nici măcar a celui mai orfan poet. Ea devine mai puțin mamă, cu cât
mai fiu al ei tinde și reușește să se facă poetul. Aceste afirmații pot servi
în același timp ca niște calmante, izvorâtoare de curaj, dar și ca singurele scuturi,
fragede și ele, în Balcanii devastați de versuri și vorbe, de bârfe și
nesfârșite supărări ale scriitorilor ce blamează sau blestemă de câteori nu se
simt gâdilați cât ar fi meritat. De fapt, poeții născuți în
Balcani și-au băut cerneala cu otravă, să zicem, plătindu-și versurile cu
suferințe și nenumărate piedici, cu angoase și coșmaruri, dar și cu sânge.
Poate astfel partea cealaltă a poeților, a celor care au trăit în zone mai
omenești, și-au putut da seama sau chiar să învețe greutatea reală a Cuvântului,
pricepând câtuși de puțin că longevitatea în scris a Cuvântului Trăit nu
depinde deloc de faima mediatică, de greutatea premiilor, de laudele pe timpul
vieții sau al morții. Suferința a produs în Balcani nu doar versuri
extraordinare, ci și poeți ce se reprezintă doar pe ei înșiși, indiferent că
soarta literară se zbate să-i uniformizeze. Trebuie adăugat, fără îndoială, că
în puține alte spații muza scrisului atacă și subjugă ca în Balcani, unde
"Genul geniilor / În veşnicul colţ al angoasei / (-şi)aşteaptă preţul
tragediilor". Trăim o vreme în care cel ce nu scrie nu prea este
numărat printre cei vii, iar celor care scriu le este din ce în ce mai greu să
fie numărați printre nemuritori.
Subtextele
supraviețuirii – supraviețuirea Subtextului
Poezia albaneză are o
istorie de pedepse la fel, dacă nu chiar mai bogată decât istoria întregii
literaturi din care se naște. Furia, dușmănia, tăcerea ucigătoare, ignoranța și
altele au fost folosite mereu împotriva poeților de către oficialități și
neoficialități, de grafomani și nechemați, de poeții înșiși etc., ceea ce-i
poate îngrozi pe cititorii neprihăniți care vor să creadă că viața internă a
poeziei nu prea se distinge de soarta poeților. Dar aceeași dușmănie ne
înștiințează indirect că în venele cuvântului scris albanez pare a curge chiar
sânge, aur și petrol, de vreme ce bătălia pentru a rămâne pe harta poeziei
produce atâta drame șI doliu. Dacă am fi împrumutat ochii metaforei, am fi spus
că Poetul este ucis atunci când, pe plan oficial, visele și intențiile
întunecate ale păsuchilor coincid cu obligațiile ideologice ale capetelor.
Viceversa este la fel de adevărată și imaginabilă. În astfel de
condiții, încercuiți de „noaptea cu coasa morţii sub manta / noaptea ce nu
va mai zori”, într-o lume în care „Orice lucru se mişcă / viaţa, moartea
/ cerul, lumina / iar dincolo de orice / nemişcată rămâne / doar pânda”
poetul nu doar (își) așteaptă prețul tragediilor, ci și-și achită
supraviețuirea vieții însăși (citește: a poeziei). Felul uciderii poeților, din
păcate, nu contează pentru istoria literaturii, la fel cum nu contează
compromisurile și mijloacele folosite de cineva pentru a nu fi izgonit din
Memorie. Uciderea poate fi ca a lui Genc Leka și Vilson Blloshmi, împușcați
noaptea și înmormântați într-o groapă comună; poate fi ca a lui Havyi Nela,
spânzurat în centrul orașului și calomniat în toate soiurile; poate fi ca a
scriitorilor albanezi nordici din anii '40 și '50, îngropați de vii, măcelăriți
de gloanțe, dezgropați, cu oasele aruncate prin fluvii, cu profanări și damnări
ce se pot născoci doar de mințile politicii. Dar uciderea poate fi și mai
gravă, ca a celor ce inițial au crezut din tot sufletul în metoda realismului
socialist și care, mai târziu, pentru a arăta că nu-și lăsaseră sufletul în ea,
și-au multiplicat artificial credința în veșnicia tezelor jdanoviste. Această
ceată de poeți ține și azi ostatice, din interior, multe dintre textele
literaturii albaneze, ca un soi de otravă lichidă ce-și poate lua orice culoare
și formă, comportându-se deseori ca fiind mai apă decât Apa, deoarece realismul
socialist și-a schimbat gâturile, păstrându-și vocile, sau și-a schimbat
vocile, păstrându-și duhul său inuman. În unele cazuri, versificatorii su
izbutit să iasă din lanțuri și s-au reinventat, cum se zise în
presă. Alții au gustat din plin răsplata ce poate fi cuprinsă în versurile Ceea
ce nimeni nu-mi putea da / Trădarea mea, mi-ai dat-o tu[1],
convinși că au înșelat politica, dar care, de fapt, au profanat a doua oară
poezia.
Din fericire, ca o
superioară răzbunare a Poeziei, în albaneză a luat ființă și o altă grupă de
poeți, prea puțini la număr, născuți și formați în zone diferite, care nu s-au
amestecat cu capriciile și prețurile vremii, nu din lipsă de vitejie sau din
surplus de diplomație, ci fiindcă vedeau în Poezie o lume de eliberare din
cotidian, o lume înaltă și înălțătoare ce îmblânzește omul, amintindu-i în
tăcere, printre versuri ce-i aparțin și-i slujesc doar acestei poezii, că nu
este creat să ucidă, să trădeze, să blesteme, să-și ridice fericirea iluzorie
peste distrugerea reală a semenului. O poezie complet a subtextului, fără idoli
și suflare de utopii, un subtexte pe care cu atâta încrâncenare o damnau
nimfele Partidului, deoarece era plămădit în nevăzut ca o lume de sine
stătătoare, intermediară, nici întru totul perfectă, nici periculos de bolnavă,
dar cu rădăcinile în Rai. A fost și este Subtextul pe care nu-l putea pedepsi
nici un fel de politic.
Această lume textuală
semăna atât de mult cu Omul din epoca în care acesta se afla suficient de
aproape de divin, încât să-și merite încă numele de cunună a Creației. Lume
care, în albaneză, l-a avut ca purtător de cuvânt și călăuză pe irepetabilul
Lasgush Poradeci și care nu și-a văzut lumina tiparului preț de circa o
jumătate de veac.
Soarele dificil
Printre slujitorii
devotați ai Subtextului, face parte și poetul Soarelui dificil –
sintagmă ce concentrează în multivalența sensurilor nu doar chinurile drumului
de ieșire la lumină a versului independent, atottemporal, ci și spațiul care a
încercat să îndepărteze sălbatic arhetipala lume albaneză de lava ce se
încheagă dimineața și mucegăiește seara, ca s-o ia de la același capăt fără a
crește, fără a se îmbunătăți, fără a se îmblânzi. Nu ni se înfățișează pe calea
spre soarele dificil (ce atârnă "peste ape ca o traistă însângerată")
un poet părăsit de speranță, sărac, luat peste picior de către istorie și de
critica de partid. Dimpotrivă: acest poet n-a fost niciodată sărac, n-a
fost nici vreun salariat însetat de încheierea lunii. Acest poet își începe
și-și termină opera parcă din lumea cealaltă, fără a fi prezent în lumea
literară; el nu cere cu zgomote și plângâreli vreun loc de cinste la masa
poeților națiunii, nu-și are acolo nici propriul pahar, nici ceașca de cafea,
nici pernuța, nici trompeta, nici târâmul textual alocat pentru antologii, nici
premiile și decorațiile și insignele și onorurile, i doar nepăsarea tăcerii
oarbe a altora, dar aceasta n-are nicio legătură cu locul pe care i-l păstrează
Masa Poeziei Eterne. Esența suferinței, dar și sămânța creației lui, este
răbdarea. O răbdare specială, straniu la prima vedere, căci poetul nu așteaptă
neapărat căderea unui anumit regim și venirea la putere a altuia. El se supune
doar Poeziei și de aceea scrie timp de o jumătate de veac, până se hotărăște să
debuteze. Face acest pas la vârsta de 67 de ani, când alții, după ce s-au
luptat ani de-a rândul ca să învețe răbdarea sau ca să descifreze sfaturile
poeziei, se pregătesc să se retragă la umbră, de unde să-și poată culege
fructele deseori de ceară ale clasicizării. El doar iese cu mesajul său către
oameni, născut odată cu scrierea și cu așteptarea sa firească. De-a lungul
acestui răstimp, viața literară era populat de două categorii: poeți care(-și)
țineau închis omul din ei și oameni care(-și) țineau în lanțuri poetul
lăuntric. Deseori, unul plătea cu capul pentru celălalt. Directiva oficială,
tacită, era: Pari tu și poate chiar ești unul singur, dar, dacă nu
dănțuiești după toba mea, eu te omor ca și cum ai fi doi. Cu acea ocazie, o să
învețe minte și ceilalți.
Bunătatea poate
moștenită l-au ajutat pe urmăritorul Soarelui dificil să nu fie nici închis și
nici gardian al vreuneia dintre propriile dimensiuni. În ființa lui, epocile
rămân legate în esență: “Degetul morţii clipa şi spaima-și răsturnau / peste
oftat şi pietre cumplitul strigăt rodea / împăraţi şi viteji timpul omora /
umbrele-ntr-un voal de farmec se-nveleau”. Întocmai acest voal învelește
subtextul poeziei sale. Voalul veșniciei, în fața căruia faptele istoriei par a
fi (sau sunt) niște fleacuri de copii.
Cu ochiul unui
trandafir
Nu este nevoie să fii
poet, ca să accepți deschis că lumea aceasta a ucis floarea, culorile,
lucrurile indispensabile, înlocuindu-le cu cópii și ramificații amețitoare; ea
este pe cale de a ucide treptat și copilul (din noi și din realitatea imediată)
și copilăria, plămădind, pe de altă parte, pruncul fără intermediarea mamei sau
a tatălui. Floarea care altădată se afla în vatra (măduva, matca, centru etc.)
vieții și a respirației, acum a ajuns un mijloc de profit care vrăjește în
treacăt iubiți de ocazie, lecuiește orgolii scârbite de visători și acoperă
temporar mormintele. Omului de azi, imediat după ce zărește o floare sau aude
cuvântul "floare", i se arată ofilirea ei, putoarea
descompunerii, și nu influența spirituală ce- dăruiește respirației noastre
câte ceva din gustul veșniciei. Floarea a fost deportată să în zone întunecate
ale vieții nu fiindcă profanatorii ei îi văd lumina lăuntrică, ci ca să-i
stingă acea flacără-iris chiar și în memoria ancestrală. Cine a pus vreodată
întrebarea despre ce chip are omul de azi în ochii unei flori, ai unui
trandafir, de pildă, deoarece pentru poetul Soarelui dificil trandairul
este un fel de cordon ombilical care îl ține legat de lumea intermediară și
inter-mediatoare? Răspunsul ar fi fost înfricoșător, deși aproape nimic nu ne
mai sperie. Trandafirul privește și tace, revelându-i fiecărui cititor ceea ce
se întâmpla înaintea răspunsului, pe vremea când avalanșa urbanizării încă nu
amenința cu dispariția casa de chirpici, curtea pavată cu pietre, pereții
văruiți ce ocroteau și binecuvântau neamul; mangalul, râșnița manuală de cafea,
ibricele, butoaiele de vin, fântâna înconujrată de flori, de smochine, de
struguri, de rodii, de lâmâi, mandarine, gutui, miresmele ce nu veneau de la
vreo fabrică, ci din aceeași cer. Este un mesaj de genul: iată ce am
pierdut, iată ce am distrus (și distrugem) când ne grăbeam să reparăm lumea și
pe noi înșine, dar este un mesaj blând, cât se poate de uman, care nu
vinovățește, nu judecă, nu dă verdicte și nici măcar sfaturi. Ele se deschide
precum una dintre acele străduțe ale Tiranei vechi și se străduiește să lege
două epoci, cu speranța că le poate împăca, visând copilărește ca ele să
conviețuiască fără a se răni reciproc de moarte. Dubla Tirana, sufletul ei,
rămâne epicentrul acestei poezii plină de profunzime și bunătate. që ato të
bashkëjetojnë pa u plagosur për mort. Nu se întâmplă, ca ăn alte
cazuri, Tirana văzută cu ochii poeziei, ci lumea și poezia privite, simțite,
ascultate cu ființa Tiranei. A Tiranei "ocupate" generație după
generație de cei veniți, de cei pe care i-a făcut oameni, i-a făcut autoctoni
și care o pomenesc foarte rar, așa cum se întâmplă să-ți deschizi inima despre
unele iubiri neobișnuite sau despre unele ființe scumpe ce au plecat din
această lume înainte de vreme. Orice fisurare a acestei Tirane poate fi fatală.
Până și arderea casei de nebuni. “A înnebunit casa de nebuni / şi şi-a dat
foc / nebunii au înnebunit / alergând prin străzi înnebunite (...) ce
n-au făcut oamenii / ca să stingă casa de nebuni / aproape au înnebunit”.
Un băț nebun de chibrit aruncă casa de nebuni în flăcări; locuitorii ei rămân
fără casă, înnebunesc a doua oară sau la puterea a doua, iau lumea în cap și
umblă spre colțuri unde nu li se mai știe soarta. Poetul deplânge dispariția
casei de nebuni de pe fața Tiranei, dar deplânge și privește nebunia cu
duioșie, cu noblețe, ca pe cea mai inconștienta explozie a poeziei revoltate
până la măduva oaselor. Căci epoca postmodernă este atât de nebună, încât nu-i
mai suportă nici pe nebuni, pe acești soli ai farmecului autentic.
Cheile acestei lumii
ce invită...
... sunt culorile.
Culorile-cuvinte ale unei lumi ce pare depășită, învechită, dar care se
destramă datorită năvalei ei uitătoare și supraviețuiește grație cuvintelor
irosite de duhul pragmatismului, precum soare(le), cer(ul), sânge(le),
munte(le), nor(ul), câmp(ia), floare(a), trandafir(ul), vârf(ul), stâncă(a),
pământ(ul), mireasmă(a), mare(a), noapte(a), lacrimă(a), briză(a), apale, luna,
jerfta latentă, umirea mută, trezită de neputința de a crede și a accepta că
într-o zi chiar murim; ochi(ul), pulipă(a), iris(ul), capodoperele minții, ale
mâinii și ale logosului; eroii de ieri și de azi, simbolurile sacrificiului și
ale biruinței prin arhitectura lăuntrică a artei – o mână de culori-cheie ce se
repetă ca să facă din ce în ce mai pilpăibilă intermediara lume-poezie. O
trăsătură rară a acestei poezii: vers după vers, importanța cuvântului,
locul lui irepetabil, sunetul și sensul capătă o dimensiune uluitoare. Cuvântul
lucrează cu aceeași putere și exactitate, indiferent că este articulat sau
nearticulat.
Ființa poetului se
întinde conștient ca un pod, ca o chemare, mărturie și jertfă între lumea ce
invită și lumea ce se destramă. Acolo unde “Se aşează peste ferestre ziua /
razele umplu geamurile cu lumină / aducând înăuntru / ce-i afară / spre a lua
din suflet / ce are el înăuntru”. Acolo se află și ultima graniță a negării
de sine a poetului, un spațiu al nimănui și al oricui, neexprimata sa
convingere că dăruirea poate trezi cândva din somn rațiunea. Și acolo unde
se jertfește cuvântul spre a se naște tăcerea, toate se unesc și devin vizibile.
Fericește faptul că poetul, grație unei șlefuiri – ce pare întru totul spontană
– a versurilor, pe când pășește să-și însușească desăvârșirea cristalului,
atinge ca puțin ații crezul Ut pictura poesis. Un exemplu ar fi
îndeajuns: “Lumânări de trandafir / stinge noaptea / în haina roz a
îngerilor / când merge greoaie peste pietrişul de aur / călcând pietricelele /
de sub tălpile Creatorului”. Imaginea de mai sus nu ne este transmisă
dinspre ochi, ci din acele “Flori de lumină / rana unui vis / în asfinţitul
privirii”. Un Poesis în tulpina lui Mimesis-it,
ridicându-l pe acesta la o artă conștientă, ca în miniaturile japoneze ce pare
că doar reproduce, imită, cu o fidelitate ce atinge pragul idolatriei, dar
care, cu răbdarea unui argintar și ceasornicar, spune (se întâmplă,
întruchipează, revitalizează) simțâminte noi, fie și numai prin acea
fidelitate.
Numele...
... lui este Ferik
Ferra, născut la Kruja în anul 1934, Trăiește la Tirana de când are memorie și
de când scrie versuri parcă cu cerneala Memoriei arhetipale a limbii albaneze,
într-o fericită împletire a dialectelor gheg și tosk. Rareori se intâlnește în poezia
albaneză o variantă atât de duioasă și nobilă a celor două dialecte albaneze.
Ele găsesc în opera lui Ferik Ferra două leagăne înnodate precum vasele
comunicante, ca două gemene ce au același răspuns față de orice atingere
poetică, dar vorbesc una în locul alteia sau amândouă simultan, fără a diminua
reciproc nici timpul, nici respirația și nici longevitatea. Cele mai multe
versuri scrise de Ferra amintesc de o concentrare de lumină, de înțelepciune și
pace care se regăsesc doar în fibrele Eposului Vitejilor și în poezia Alpilor,
împletite cu lirismul dintotdeauna al Tiranei. Poetul este conștient și fericit
de acest dar, știind că un lucru nu trebuie să uite scriitorul și cititorul
avizat: adevărata răsplată pentru un poet rar nu este făcută nici de glorie,
nici de premii, nici de metri lineari ai cărților traduse în limbi străine,
nici numărul exemplarelor vândute în librăriile patriei, ci faptul că Dumnezeu,
în mila Lui atât de plină de umor părintesc, i-a dăruit tocmai această
creație și destin literar și nu toate celelalte creații și destine.
Atât de dese între lumi încă despărțite, unde “în trandafirul nopţii clipa
cade la pândă / ce ne înfioară cu-ntuneric / şi orice este doar vis”.
[1] Parafrază după celebrul vers Ceea ce nimeni
nu-mi putea da / Partidul meu, mi-ai dat-o tu – un fel de crez al scriitorilor
realismului socialist din Albania.